Dumnezeu și nou venitul

Slujba a început, coșciugul este așezat pe catafalc deja, câteva persoane lângă el. Liniștea cuprinde biserica mică, doar traficul orașului se mai aude slab de undeva de-afară prin zidurile groase. Preotul își face datoria, dascălul umple cu vocea lui încăperile și zgâlțâie pânzele de păianjen de prin colțuri. Lacrimi grele se scurg din ochii celor prezenți. Mă ridic speriat de unde stăteam întins, costumul îmi încurcă mișcările sau așa am senzația. Ciudat, dorm? Mă desprind de sol, plutesc în aer, visul pare frumos, mă simt ușor, dar privesc în jos și îmi văd corpul lăsat tot pe catafalc, într-un sicriu lăcuit. Nu înțeleg ce se întâmplă, mă duc mai aproape, pășesc, dar parcă nu calc pământul. Văd florile, sicriul, fața albă și pregătirile de înmormântare. Un strigăt, un ultim țipăt, dar nimeni nu-l aude. Nu vreau să plec încă... dar se pare că deja am plecat.

Sicriul e așezat pe buza gropii. Toți sunt strânși în cerc să-l vadă pentru ultima dată pe cel mort. Îi critică în gândul său că i-au pus bani în costum, îi critică pentru că fac toate obiceiurile, dar îi iubește pentru că sunt toți acolo. Capacul se pune, dispare și chipul lui sub câteva scânduri care acum sunt bătute în cuie. O mână de pământ aruncată peste el, apoi mai mult și mai mult, și treptat dispare cu totul sub pământ. Lumea rupe rândurile, pleacă spre casă, iar umbra lui este purtată acum undeva în stânga, traseul parcă fiind deja stabilit.

Văd oameni disperați, imploră ca cerșetorii de la metrou, văd cruzime în jur, parcă vreau mai mult. Și în starea asta imaterială vreau să văd starea umană pură, văd violență și parcă nu-mi ajunge, vreau s-o administrez eu altora. Un sentiment ciudat mă face să cred că sunt în Iad, dar sunt și confuz, sigur n-am mai fost pe aici. Văd mila oamenilor exploatată și pedepsele aplicate lor. De ce îmi sunt arătate toate astea? Tunelul nu se mai termină, întunecat este, dar văd totul clar, precum vede o pisică noaptea. Văd viitorul, omul dispare de pe Pământ și ciclul evoluției se reia din nou, iar în acest film continuu mereu îmi văd faptele vieții mele. Filmul general este cu actori, oameni, care se tot schimbă între ei, dar viața intră în acest curs ca momentele publicitare. Vreau să mă opresc, dar caruselul ăsta nu are frâne. Port un monolog cu mine, îmi dau replici, răspund, măcar am umorul să mă încălzească aici. Ciudat, dar îmi imaginam Iadul puțin mai cald, sau poate nu simt eu căldura. Asta-mi mai lipsea, să fiu nesimțit și pe lumea asta. Gata, mi-a ajuns, vreau și Raiul. Gândul nu îmi este îndeplinit de nimeni, parcă aș fi singur. Văd o explozie, sunt bombele nucleare, văd iradierea oamenilor și descompunerea lor în urma valului atomic, se pare că am văzut din nou sfârșitul omenirii.
  Sunt oprit, tot nu văd nimic, dar treptat se conturează o forță care îmi oprește mișcările, are o putere mare asupra mea. Ești tu, Doamne? mă trezesc întrebând. Nu, sunt doar agentu’ de curățenie. Normal că sunt Dumnezeu, că doar eu te pot controla atât de bine. Îmi vin în minte întrebări mii pe care să i le adresez, dar nu știu cât de bine ar fi. Vrei să spui ceva? Nu, doar mă gândeam la diverse. Ah, și acum minți, și mă minți tocmai pe Mine! Din tonul lui nu cred că am făcut ceva bine. Vrei răspunsuri? Vino după mine. Camera e mică, dar plină de cărți. Uite, toate sunt scrise de mine pentru fiecare dilemă. Aprofundează-le și continuăm când termini. Stai, vreau să știu ceva: Cum am murit? De ce? El zâmbește, pregătește un răspuns, dar nu m-aș fi așteptat la ce a venit. Cum ai murit? Simplu, n-ai mai trăit. De ce ai murit? Pentru că ai fost prea fraier să nu te ferești de autobuzul care venea. În gând îmi spun: “Asta mai lipsea, un Dumnezeu cu simțul ironiei!”.

Argument venit cu timpul

Timpul cică ar fi ceva important, că ar trebui chibzuit și păstrat și folosit mereu cu bine. Nu prea cred, timpul este el, așa cum nu poate fi descris perfect, dar clar este la fel, timpul de la nașterea Pământului curge pe lângă noi, este un fir neîntrerupt care strânge pe desfășurarea lui niște date, termeni, oameni, fapte. Dar tot timp este. Comparat cu o apă, este plin de lucruri frumoase, dar și de mizerii, care plutesc ostentativ ca PET-urile pe apă. Timpul în esență nu este important, nu îl câștigăm, ci îl avem la fel. Dar devine esențial când nu există, cam ca apa. Dacă mori de sete și în jur n-ai decât deșert, e clar că apa este importantă, dacă nu ai timp și în jur doar oameni care îți impun termene și lucruri care trebuie finalizate, timpul devine prețios.

Cum și-l folosește fiecare? Chiar nu e treaba mea, astfel că nu-i înțeleg nici pe cei care se preocupă de modul cum nu-mi folosesc eu timpul. Și da, urăsc sintagma: "pierzi timpul". Nu, nu-i adevărat, ci nu-l folosesc, ceea ce nu e același lucru. Dacă am posibilitatea să iau ceva gratis de undeva, doar pentru că m-am prezentat, și eu nu iau acel ceva, nu înseamnă că l-am pierdut, ci doar că nu l-am revendicat. Așa și cu timpul, nu se pierde, că nu e ca și cum ar sta după mine, să mă aștepte și apoi să-mi reproșeze ca nu a ajuns la niciun rezultat. Nu, el curge, eu îi pun piedică și-l opresc puțin la mine dacă doresc să-l am și dacă am nevoie. Totul merită puțină atenție sau din contră nimic nu merită, însă consider că cineva chiar își irosește timpul. Sunt oamenii care fac ceva din ambiție personală, deși știu deznodământul, dar nu vor să-și recunoască asta, și sfârșesc prin a investi mult prea mult în ceva ce nu are rost. Da, ei ÎȘI irosesc timpul - "își" - face diferența, pentru că dă cu adevărat greutate înțelegerii vremii care este la cheremul nostru, o utilizăm cum vrem. Partea proastă e că ajungem să regretăm această folosire. Fie că nu am făcut ceva când trebuia, fie că atunci, cândva, trebuiau reordonate prioritățile cât să le îndeplinești pe cele mai bune. Dar sunt doar moduri de maltratare psihică, ce nu ar trebui să existe. Însă oricine regretă, și eu îmi irosesc timpul, iar apoi mă întreb de ce.

Concluzia este pentru că îmi place. Îmi place să citesc un articol undeva și dacă pot, să-i dau un răspuns scriitorului, o părere susținută cu argumente, că poate îl ajut. Îmi place să ascult muzică și să stau în pat când aș putea face o armă de distrugere în masă pentru viitor. Așa protejez și planeta, că cine știe unde era dacă oamenii ca mine nu ar fi... pierdut timpul. Dar mă bucură ceva, că în momentul de față am stat să înșir aceste lucruri, că tu ai citit, că acum consideri că este inutil, dar totuși, pierzând timpul împreună, pasiv am făcut un schimb de idei, opinii. Eu n-am pierdut timpul, ci ți-am transmis ceva, tu nu ți-ai pierdut vremea, pentru că acum ai alte întrebări cărora să le dai răspunsul.

De ce iubesc România

Fără ironie (ceea ce e greu, recunosc!) voi încerca să fac o listă cu lucruri pentru chiar merită iubită România și eventual poporul ei. Oricât ar fi unii de snobi și spun că: "eu nu sunt român, nu mă identific cu voi!", deși pe ulițele patriei își pierdeau zilele când erau mici, tot există lucruri pe care să le aprecieze la țară. Pledoarie de-aia lacrimogenă, deci ia luați șervețelele lângă voi.

Aici este singurul loc unde poți să-ți încerci calitățile de măcelar și de copie a vreunui criminal în serie și să te joci de-a stalkeru’ cu animalele din ogradă. Iei un cuțit, mai strângi ceva oameni pe lângă tine, vă faceți curaj cu țuica neaoșă din fructele verii și ești gata. Înseamnă clar că vine Crăciunul sau Paștele în funcție de animalul sacrificat, porcul, respectiv mielul. Țuica e importantă în caz că nu te pricepi prea bine și te tai sau te accidentezi până la o stare aparent gravă, căci când te va întreba cineva să nu spui că a fost de vină lipsa talentului, ci prea mult alcool. Altfel ești un măcelar și ucigaș de animale desăvârșit.  Acum trec la punctul doi, după această introducere. Chiar dacă nu ne pricepem la ceva exact, știm foarte multe rahaturi universal valabile, dar care nu ne sunt utile. Putem să schimbăm uleiul la mașină, să montăm bateria în baie și să ne satisfacem soțiile, în timp ce privim meciul din fotoliu. Desigur că nimic nu ne va ieși bine, dar noi putem să le facem, iar la un pahar ne va servi drept dovadă de masculinitate și românism.

Imnul nostru, odă talentului ne este. Noi nu mergem să dormim după masă, nu există siestă la noi, avem însă un “somn de moarte”. Crunt deci, să mai văd eu alt popor care are somnul lui de moarte! Apoi, chiar dacă nu ne pricepem la ceva specializat, nici chiar să cucerim sau să mergem peste alții să îi furăm, noi avem brigadă, avem gașcă, sub forma “unui nume de Traian”. Acest cuceritor care ne-a supus, nu a reușit din proprie voință, ci pentru că noi l-am lăsat să-și asociez și el imaginea amărâtului sau imperiu cu prospera Dacie. Iar băștinașii “Mihai, Ștefan, Corvine” constituie grupul care ne-a salvat de bătăușii din timpul "școlii" de cuceriri a Porții.

Și pentru religie iubesc România. Măcar ne merge renumele de deținători de preoți curvari. Eu sincer prefer să fie știuți drept niște depravați, bețivi și afemeiați, decât să fie niște poponari pedofili care înghesuie copiii prin cabinele de spovedanie. Iar la noi dărnicia de asemenea este mare, dacă ai frigiderul gol ți-l umple orice samaritean cu cel puțin trei tipuri de carne, toate din plantație proprie.

Iar în încheierea acestei pledoarii, mai adaug doar vocabularul nostru. Pe lângă un “fuck you!” și “suck my dick!”, americanii nu știu multe, dar un român le are cu înjuratul. Lasă-i doar câteva minute și o doză mare de enervare și descoperi că știe mai multe găuri pe o femeie decât știi tu. Sau că îți face o trecere prin arborele genealogic, de ajunge să-ți fută-n cur și maimuța din care s-a tras neamu’ tău. Poate unele înjurături îți par deplasate, dar sunt spuse cu drag, căci nu prea se obosește un român cu bătaia, ni se pare înjositoare, dar avem bunul simț de a te înjura chiar dacă crezi că nu ai vină. Avem o înclinație spre lenevie foarte mare, iar dacă ne contrazice cineva îl invităm să încerce să construiască ceva aici. Îi vom demonstra că timpul, într-adevăr, e o variabilă și nu o constantă, chiar și pe aceeași planetă.

La baza băjii muncitorești

Omul trebuie să simtă că muncește ca să pară că își câștigă existența. Dar o meserie fără utilitate într-o societate rațională și cu o minimă educație, pare-mi-se a fi cea de comentator sportiv. Dar nu oricare, ci cel de fotbal, baschet sau handbal, adică sporturi unde e pe băgat mingea în ceva, poartă, coș etc.. Ce o fi așa greu, nu înțeleg, să te uiți la un meci fără să-ți traducă un nene tot ce se întâmplă pe teren. Oricum, oricine se uită la fotbal/ baschet știe ce vrea să vadă, știe minimul de reguli, știe cum stau lucrurile. Cei care se uită la fotbal și nu știu regulile, e clar că nu se uită des și cel mai probabil o fac când este cineva lângă ei care vrea neapărat să se uite. Bine, comentatorii nu sunt plătiți de stat, dar sunt plătiți, deci e ca și cum ai plăti pe cineva să-ți povestească în timpul filmului filmul, sau în timpul lecturii unei cărți cartea. Sau și mai și, să comenteze în timp ce tu faci sex cu soția/ iubita: "Și acum se pregătește, este între buturi, un ultim adversar în partea de sus, și da, se pare că... într-adevăr, a trecut! A marcat!". Înțeleg comentatorul de fotbal la radio, unde este necesar, dar nu la TV, unde văd și eu ce se întâmplă, când e clar că totul se reduce la "bag-o-n ațe!".

Mai e și boxul unde îți spun ce lovituri se dau. Greu o fi să înțeleg și eu că atunci când lu' unu' dintre ei i se mută falca trei metri pe spate înseamnă că e lovitură. Sau când arbitru îi ridică mâna, clar că acela e câștigătorul. La fel, dacă arbitrul este deasupra vreunui boxer căzut la podea și numără pe degete, deduc că și-a luat-o din fundu' grădinii Cel-Una-Cu-Podeaua.

Apoi mai este meseria de manechin la evenimentele auto sau cunoscută mai bine ca: sprijinitoare de tablă. Femeia de lângă mașinile de lux. Aia primește niște bani ca să promoveze ceva ce oricum nu mai are nevoie de cuvinte. Te duci la expoziție de mașini e clar că nu o faci de amorul ieșitului, că așa te-ai duce la o bere, ci te duci pentru că ești interesat într-o oarecare măsură. "Plăcuțe de frână din ceramică, bloc motor asamblat manual, de la 0 la 100 în 3 secunde și totul la pachet cu o curvanesă pe capotă!" - marketing de calitate, nu altceva.

Știu, acum mulți dintre veți spune că nu vedeți nici rostul profesorilor, însă pe cine ați mai linguși voi ca să luați o notă bună? (P.S.: Săru’-mâna doa’na Profesoară, mă joc și eu un pic cu cuvintele, știți că nu aș îndrăzni să spun ceva rău de școală sau de profesori. E așa, să dea bine la umor. Apropo, v-am zis ce talent pedagogic nativ aveți?! Da, da, dumneavoastră doamna.)

Mențiune: Articol scris pentru Academia de gashcă.

Stăpâne, îți cheamă un... bici și par

Fiind un puști al anilor ‘90 ai mei n-aveau destui bani să mă țină în București, așa că m-au expediat la țară. Ce lucruri am văzut acolo nu credeam că le voi mai vedea vreodată, până într-o zi însă. După ce m-am scuturat de stratul de praf și mi-am făcut răsad de roșii din pământul de sub unghii, am ridicat fruntea în măreața capitală. La început nu știam multe, la mijloc de 2000, dar învățasem să mă plimb pe străzi. Într-o zi am intrat într-un magazin, puțin altfel părea încă de la intrare. Am aflat apoi că-i zicea sex-shop. Desigur, acum nu mai spun că am intrat eu, ci un prieten. Prieten cu care obișnuiam eu să merg prin sex-shop-uri. Dar revin la poveste. Mă uităm pe-acolo pierdut și-l intreb pe nenea ăla de vindea ce caută cătușele, biciul, călușul într-un magazin. Un gen de căluș știam că au și caii, dar na, la oameni nu mai pomenisem așa ceva. La vremea aia dacă nu era “cico” sau “ciucalată” pe raft nu mă interesa. M-a privit cu o undă de umor pe chip, gata oricând să izbucnească într-un râs obsedant și mi-a spus că sunt obiecte de BDSM.

Ca să nu par incult sau prea mic în vârstă, am luat eu DEX-ul acasă și am încercat să descifrez literele. Bucuros am fost cand am pus cap la cap sensul, și mi-a dat BDSM ca fiind acronim pentru: Brigada De Schilodiri Mutuale. Apoi mi-au revenit câteva amintiri din copilărie, când m-am întors la magazin și l-am intrebat la ce se folosesc obiectele. El mi-a spus că un “stăpân” își controlează cu ajutorul lor “sclavul”. Na, asta am înțeles-o, e cam ce făcea vecinu’ când își alerga nevasta cu biciul sau paru’. Cateva luni mai târziu am văzut expresia: “clientul nostru, stăpânul nostru” la alt magazin și m-am intrebat cum s-ar aplica pentru un sex-shop asta. Până la urmă tot singur mi-am dat răspunsul. Pentru client ar suna excelent, că deh, nu poate lua produsul fără sa-l încerce. Ar fi cum am vazut eu în supermarket, stai la bancul de probe să-ți verifice produsul. Oare dă și garanție? Și dacă da, în ce se măsoară, în luni de utilizare sau în oameni pe care s-a utilizat?

Mențiune: Articol scris pentru Academia de gashcă.

Simboluri pentru credință

Pe măsură ce un popor sau o civilizație își pierde ceva, atunci se înconjoară de cât mai multe elemente simbolice a ceea ce a pierdut pentru a-și reaminti ce a avut. Să zicem de religie în primă fază. Când a apărut ideea de Iisus, de Mântuitor, ea a fost puternică, oamenii credeau vorbele, credeau fără să dorească dovezi, iar icoane nici nu trebuiau. Apoi preoții au acceptat simbolurile pentru că omul uita să creadă, astfel că au apărut icoane, apoi lănțișoare, cruci la gât, icoane în portofele, bling-bling-uri și prin mașini și e clar că sunt tot mai puțini credincioși. Asta e prima treabă, necesitatea de simboluri fiind invers proporțională cu credința, când credința a atins praguri tot mai joase, numărul simbolurilor aproape că s-a înmiit.

Acum vine Crăciunul și în magazine este deja puzderie de oameni de zăpadă, Moși Crăciuni, trași în ciocolată, sau îndesați cu plus, practic din orice material posibil. Simboluri peste simboluri, toate cu un singur rezultat, să ne aducă aminte de ce a fost. Până acum 10 ani era ceva simplu, magia că Moșu' vine. Acum uităm de ce vine, copiii vor mai mult și mai mult. Vor de la roboți telecomandati până la păpuși care eventual să se fută singure dacă se poate, și să fete și alte copii, ca să nu mai dea banii pe altele. O portocală, o prăjitură, și erau de ajuns în urmă cu ceva ani, acum fără sute de lei aruncate pe cadouri, părinții nu mai au curaj să-și privească progeniturile în ochi. Dar totodată mai este ceva, un fapt pe care mulți îl uită. Un copil speră că Moșul nu-l sare, ci că vine la timp, că îi aduce ceva important poate, iar ce îl face pe un copil să se trezească în zori mai fericit este un cadou pe care probabil l-a primit. Ciudat este că adulții știu să creeze cadrul unei surprize, dar nu știu să aibă cadrul lor unde să spere. O ironie a sorții urâtă.

Nu e doar în România asta, e pe tot globul, iar la o așa anarhie spirituală și sentimentală mie îmi convine, am mai găsit un lucru despre care să scriu, dar ca și acestor lucruri și mie îmi lipsește ceva, subiectul. Dar la câte simboluri am lăsat, consider că nu-mi trebuie.

Hai cu Moș Crăciun

Dragă Moș Crăciun


Mă bucur că anul ăsta am învățat săți scriu, sânt clasa întâia și mia zis mama să ți fac o scrisoare. Ieu na-m știut ce săț-i spui ieu în scrisoare, da să ști că nu vreau multe lucruri, oricum îmi aduce tata destule cadouri, da vriau să le arăt la băieți de la școală ce mia-i adus să mă dau mare. Vreau așea ieu: o mașina daia mare, cu multe becuri și lumini și să aibă și faruri. Am văzut la unchimiu, adică la băiatu lu unchiu, la vărâmiu ceva așea, da na-m pus mâna să i-au, sper să-mi aduci tu. Și am vrut să sun și la busu la teve sămi dea cadou, da mămica a zis că costă mult și că nu pot suna că avem parolă ca să nu sun ieu. Deci nam sunat.

Acu știu că nu sânt doar ieu pă pamant, că mai ie și alți copiii, da lasăi pe iei, mai am eu ceva pe listă. Vreau ca tata să nu mai bea așea mult și so alerge pe mămica cu cureaua, că se supară vecinu că îl deranjăm. Așea iei ie amuzanți, că se mai împiedică tăticu de mobilă și mai aud câte un cuvănt de nespus dăla urât. Ultima dată adică acu doo ore a zis: “tule icheia în gură, mai rezistente nu le face ai dracu mama lor”. Acum ieu nu știu ce e “icheia”, da dacă iel a zis că ie de rău, ie de rau. Am încercat să fiu un elev bun, tovarășea educatoare spune că fac bine, că învăț bine, da a zis că sunt nerespectos. Nu ștu ce ie ăla “nerespectos”, ieu doar mă jucam cu o colegă, o pusei pe bancă și băgai mâna la rușinica ei, voiam să văd daca iea are ce am ieu. Nu ștu daca avea sau nu, ma tras educatoarea de o aripă (așea am văzut că zice tăticu la mână, când o strigă pe mama: “adă fă berea aia, că nuț-i cade aripa”). Mai încerc ieu.

Am scris cam mult moșule, da să spun ultima dată ce vreau ie așea: vreau o mașina mare, cu becuri și lumini, ca în filmu de aseară. Un câine, să aibă și mama cu cine alerga când o aleargă tata. Și mai vreau multe multe multe dulciuri, chiar dacă zice mămica că nu ie bune, ieu vreau. Și să pot s-ăi pun mâna la rușinică colegei, să văd dacă are ce am și ieu. Altcieva nu vreau, decât să nu se mai înece bunicu cu friptura ca anu trecut când am făcut crăciunu la spital. Dacă ai timp, ad-ul și pe renu tău ren, ăla cu nasu roșiu, că am vazut o poză cu iel.

Pese: A murit mătușa acu doo luni. Tata zice că “cotoroanța aia bătrână și nesimțită” sar putea să ne bântuie că tot iel spunea că “a dracu strigoaică, nici moartă nu ne lasă”. Nu ștu cum e cu bântuitu ăsta, da vezi să nu ne bântuie, că na-vem unde so culcăm, vine bunicu la noi de crăciun.

La revedere moșule. Zbai, să vezi că am învățat să folosesc și ieu mesul.

De-ale noastre

Bucureștiul, micul Paris, pentru că cel mare e departe, este totuși oraș al umorului, al situațiilor penibile și al oamenilor grav inteligenți. Pentru situații penibile avem ceva la derută, afișele stradale la care te poți uita ore-n șir, majoritatea având un strat generos de marker sau vopsea din spray pe ele tocmai ca să fie mai complicate. Dacă pui un afiș în oraș sigur vine cineva și-l mâzgălește. Dar nu e mâzgălitură ieftină, ci semnătură de potențial artist. Cum un câine își marchează teritoriul, așa și omul își marchează trecerea. Iar partea bună este că dacă altcineva vede afișul deja mâzgălit, nu se mai bagă, a fost deja adjudecat de altu'. “Uite mă un afiș, mâzgălește-l!” “Nu pot frate, nu vezi că are semnătura altuia pe el?”. N-am văzut câine să ude alt pom decât al lui, iar asta e un gen de botez, "botezul markerului la timp”, cam ca un evreu care își pierde p...ielea în circumcizie.

Tot în București, în mozaicul numit RATB, ascultam o discuție între două studente la facultate, vădit surprins că dezbat un subiect așa complex ca orientările sexuale. Surprinderea mi-a dispărut subit când am început să aud mai bine cuvintele. Ambele căzuseră de acord că e din naștere această pornire, însă apoi se întrebau una pe alta ce ar face dacă fiul sau fiica lor ar fi așa. În principiu dialogul era banal, cu ceva ce poți auzi la orice discuție unde se întâlnesc doi-trei care vor să se dea inteligenți și mai scapă ocazional câte un drept al omului sau o frază complicată în discuție. Eu însă așa aș fi vrut să aud dialogul:

- Și al tău e? Și ce-i faci?
- Ce să-i fac?, acum nu mai pot face nimic, îl las așa. Dar tu?
- A, eu iau geanta și-l cârpesc pe fi-miu cu ea până își întoarce orientările la 180 grade, iar fiică-mi i-aș cere să caute măcar o fată care arată a bărbat. Serios, sunt destule în jur.

Improvizație îndescurtă

Supărată, puțin nervoasă, profesoara intră în clasă pornită pe oră. Lecția-i lungă, cred că e ceva cu trecutul pașoptist, dar ce să caute el la română(?!). Dar nu, este o perioadă, pașoptistă. În fine, dacă se poate copia, nu contează ce e. Dar văd pe chipul ei, clar vrea să ne lase, pune o întrebare de baraj, “Despre ce am discutat noi azi?”, și liniștea se așternu, cred că n-am vrut s-o surprindem cu atenția noastră la oră și de-asta am tăcut. “Nimeni?”, și parcă îi simți ochii cum cutreieră sală, doar doar o mișca vreunul să-l prindă la colț. “Haideți, nu cred că sunteți așa proș..., dar să nu vă jignesc, neatenți.”, dar ca prin farmec, soneria se aude, “stați jos, încă nu am încheiat. Vreau un răspuns.” Ridic mâna, mă și văd, ca un miel la tăiere, “tu, spune!”. „Om fi proști, dar suntem și mulți”. Și cum era cu pauza aia? A, da, vine și ea.

Pauză de o mică gândire. Școala în timp nu-ți prea folosește, decât dacă devii profesor și te reîntorci în ea ca să-ți câștigi banii. Eu însă voi câștiga altfel banii. Dar nu contează așa mult ce câștig sau cum, ci cum îmi prezint viața. Mă gândesc că tot voi mai ajunge cândva la școală, la reuniuni, astfel că de acum îmi pregătesc discursul de mare afacerist. Și după cum spuneam, pentru când mă voi revedea cu colegii, peste ceva timp, vin cu RATB-ul desigur, că n-am bani de mașină, iar în buzunar tot fără bani voi fi că sigur îi voi fi dat la amendă, pentru că tot nu voi avea bilet, însă voi avea planul genial de a mă prezenta în buzunarul minții.

Voi vorbi cu cineva înainte, să mă sune constant și eu să mă răstesc la telefon, făcând pe șeful, părând ocupat, și din tot teatrul de duzină să rezulte concluzia, „uite ce succes are, a devenit un mic (sau mare, nu mă supăr) afacerist. Iar printre conversații, una s-o închei cu textul, “gata!, închid telefonul, vreau măcar azi să nu mai fiu deranjat, cât vorbesc cu voi.”. Cine m-ar vedea ar putea crede că Bill Gates e mic copil și că a luat lecții de „facere de bani” de la mine.

Forjarea adaptabilitatii

Când ai văzut ultima oară lampa cu gaz? A, la bunici într-o vitrină uitată, plină de praf și neutilizabila. Dar ultimul rus în spațiu, când l-ai văzut? La TV, pe Discovery?, bun așa. Ce sunt acestea? Doar exemple de lucruri rămase în urmă datorită evoluției. A evolua este partea aceea frumoasă din natura noastră de animale bipede posesoare de rațiune. În mai puțin de un secol am trecut de la bătaia în tranșee cu săbii și flinte, la arsenale elaborate să radă nații, am ajuns de la mers cu tramvaiul tras de cai la pășitul pe Lună (lăsând conspirația, omul tot a ajuns în spațiu). Doar câteva contraste majore în societate. Există oameni, și au existat, care (sunt) au fost cei mai buni pe nivelul lor, de ei brevetat, dar apoi au picat vertiginos în necunoaștere. Sunt cei ridicați din nișe. Ce e nișa? Cum să explic să fie mai ușor de reținut. Să mă “murdăresc” puțin de engleză: în mainstream este 5-ul la școală, topul fiind adjudecat de 9-10, iar notele mici sunt pur și simplu segmente ignorate, pe care toți vor să le uite. Ei bine, în aceste poziționări, nișa ia naștere sub formă notelor 7-8.

            Din nișe se ridică geniile, dar cad la fel de repede dacă nu se pot adapta la jocul cel mare, ei fiind porniți uneori pe anumite criterii. Contra-exemple sunt, știu asta, dar regula generală e că dacă te ridici din clase obscure ale pieței, nu ai șanse alături de "peștii" mari. Nișa ține loc de domeniu, ea nu cuprinde, să zicem, fizica cuantică și bucătăria franceză, ea e doar pe un lucru. Și cum crește, așa dispare, fiind înghițită de masa deja omogenă formată din nivelele superioare.

            A te opri din dezvoltare înseamnă sinucidere premeditată (din momentul în care te-ai decis să te duci pe un singur lucru), iar tu care te oprești ești cel care tragi cortina sau strângi lațul. Pe scara socială/ ierarhică urci cu liftu' doar când muncești, te dezvolți și ai ochii orientați către ce vrea lumea. Nu-i greu, e vorba doar de a fi peste tot. Oamenii nu știu că tu ești bun, dar fă-i să afle. Asta înseamnă să nu te limitezi la ceva. Ai baza?, bun, dar peste ea așază altceva, și altceva. Un bloc are fundație, dar zeci de oameni nu stau în fundație, ci pe ea, în straturi superioare (etaje). Să ajungi obscen de bogat sau obscen de bun nu se poate dacă nu vrei. Idealurile și ambiția sunt una, necompletate de inteligență și adaptabilitate sunt inexistente.

Misoginul de mine, cu femeia de tine

Ești băiat? Citește-mă și pune-mă în ramă, de acum nu vei mai fi singur în veci, fetele vor fi roi în jurul tău. Ești fată? Citește-mă, vreau să fii încă una la roiul din jurul meu. Deci ce spun pe-aici? A, da, o problemă persistentă: “cum să agăți fete?”, iar eu dezleg enigma aici și acum. În primul rând, nu mai suntem în epoca lui Eminescu unde cu o poezie prindeai fata să facă bot, pardon, să pună botu' și eventual cu o savarină să ajungă să-ți fie soție pe veci. Acum, când oricum poeziile pot fi găsite pe net, iar poveștile siropoase nu mai au talentul de a cuceri vreo fată, trebuie schimbată placa.

Dacă în școală ești mic, urât, neîndemânatic și inutil, unica ta șansă este să fii foarte, da' foarte, da' crâncen de deștept, iar în iubire tot cam așa e. Dacă ești urât, cu bala-n barbă pentru o fată și fără pic de talent la cucerit, unică ta șansa e să fii indiferent. Ai prieteni care urcă fetele pe socluri fictive, iar ele par puțin scârbite știind deja eventualul lor text? Tu tre’ să fii rău, misogin și mereu cu o replică tăioasă. Garantat vei rămâne în mintea lor drept un maestru al controlării psihicului, unul care și-a activat scutul de forță contra farmecelor lor.

Ai notat prima parte? Așa, trecem mai departe. Vezi o femeie, ești indiferent, misogin ești, deci acum trebuie s-o minți frumos. Nu contează adevărul, ăla e motivul de ceartă mereu, tu trebuie să o minți, mereu îi va fi gâdilat orgoliul așa. Ai uitat de ziua ei? Spune-i că tu vrei să înghețe timpul, să fiți mereu tineri și frumoși. Ai întârziat la întâlnire? De fapt ai ajutat o bătrână să treacă strada. Și ai reușit, deși ea nu vroia să traverseze. Hai că ai prins ideea.

Ultimul punct este dedicat infidelității. Ai o femeie, ești indiferent și misogin, o minți de crezi și tu, dar îți place alta. Desigur că e urât că-ți place alta, dar desigur că sunt mândru de tine că le-ai vrea pe amândouă în pat. Chiar am o lacrimă în colțul ochiului când văd ce bine ai crescut. Deci, îți place alta, e și normal, virilitatea la noi se măsoară în partide putere. Dar prima se revoltă că îți faci amantă, că o înșeli. Simplu, minte-o. Nu o înșeli de amorul patului, ci pentru a crește natalitatea României. Amantă spunei că nu ai, deoarece pentru a avea așa ceva trebuie mai întâi să te însori.

Fundă roșie-ți mai trebuie și ești darul perfect pentru o femeie. Așa, scrie-ți ultimele notițe și treci la vânat, nu uita deviza: te iubesc, te mint, te... ce vrei tu.

Mențiune: Articol scris pentru Academia de gashcă.

Gura Umorului

Dragă Jurnalule, mai fac o însemnare din lumea mea pe foile tale. Nu răspunde, oricum nici eu nu-ți vorbesc, doar citește-mi rândurile. Să vezi ce am pățit și cum mi s-a zdruncinat universul. Miercurea trecută au dat niște moși senili o lege contra umorului, iar această lege stipulează că cine va mai râde va fi exilat. Nu știu eu ce e aia exilare, dar cred că are ceva cu datul afară din țara, așa mi-a zis o tanti de la ziare când mi-am luat Academia Cațavencu de dimineață. Măcar pentru cațavenci legea este bună, acum pot scrie fără să se chinuie să aibă umor.

Ajung acasă, deschid și eu televizorul să mă culturalizez și-l închid la fel de repede când îl văd și aud pe Bote cum citește din cartea lui fragmente din categoria: “cu câte femei am fost... ”. I-auzi ciudățenie Jurnalule, el și femeile și eu care credeam că glumele au fost interzise. Prefer să dorm, dar nici acolo nu am pace, mai ceva ca cutremurul lui Hâncu m-a zdruncinat un coșmar contra legii, în care se făcea că Oana Roman și Nikita voiau să intre la cură de slăbire.

Aproape am avut un moment când nu m-am putut abține de la un zâmbet. A venit fiică-mea de la școală, desigur trezindu-mă cu talentul ei de a închide ușa și cu tignalul moștenit de la mă-sa care acum sporovăia cum că are probleme. S-a dus țintă la mă-sa și a început să se plângă de școală, că iar a învățat pe rupte și profa aia rea nu i-a luat munca în calcul. Mă-sa, scurt și brutal cum o știu, îi spune: “Lasă că te ajută școala, lasă profa aia, tu o să ajungi mare în viață!”. Dintr-una într-alta ele două au ajuns să discute de virginitate și fii-mea, îndârjită ca mă-sa când am luat-o, susținea că e virgină la ai ei 18 anișori și că n-a fumat niciodată. Ei drăcie, așa ceva n-am mai pomenit. Să ții fata încarcerată în trup de virgină la vârsta majoratului și cu plămânii sănătoși chiar este de ficțiune, clară treaba că școala românească se duce de tot de râpă, nimic nu-i mai învață pe elevi.

Mâine mă duc la o înmormântare, adică happening de-ăla care include bocitul mortului de către toate surdele de prin jur. Cu ocazia asta am un plan, serios de altfel, de cum să mă fac înțeles de lume. Mă voi duce la toate babele care mă trăgeau de obraji la nunți și-mi spuneau: “acum tu urmezi!”, le voi trage și eu de obaji și le voi spune: “acum tu urmezi!”, vor ști că nu glumesc.

Mențiune: Articol scris pentru Academia de gashcă.

Românu' Talent

Sunt român și vreau să mă dau mare. Bine, e pleonasm, dar eu vin și cu argumente pentru care îmi merit statutul. Cum recunoști românul? După banda de scoci din mână, resturile de superglue de pe degete și după o scobitoare între dinți.

Nu, ce am zis mai sus nu sunt obiecte vestimentare sau accesorii abstracte, sunt chiar prelungiri ale românului. Ai o problemă cu PC-ul? Pe lângă faptul că-l suni pe prietenul ăla bun la așa ceva, sunat pe fix pentru că e mereu acasă, tu scoți scobitoarea dintre dinți și înfunzi ceva cu ea. De la placa video, la monitor și până la înfundatul vreunui driver îndărătnic pe hard. Scobitoarea e soluția, în unele zone ale țării căpătând forma bățului de chibrit. Tot o bucată de lemn este însă în final. Iar ai spart setul de cești al mamei și bani n-ai de unul la fel? Dai fuga până la magazin și iei superAjutorul, adică atotprezentul superglue. Nu contează că are un puternic miros halucinogen sau că se lipește de orice altceva decât de ce vrei, ceea ce contează e că sigur e bun. E bun dacă nu cumva e tubul gol pentru că s-a evaporat de când e pe unicul raft al non-stopului din cartier care se închide la 10 seara.

Scociul este ultima unealtă, ca scoasă din buncărul ultrasecret al ultrauneltelor pentru ultraromâni ultradescurcăreți. ScociMan este contemporanul care-l folosește la orice, de la izolat cabluri prin casă, și până la înfundat geamuri la țară. Nu ai bormașina la tine? Nu-i nimic, scociul îți sare-n ajutor. Nu contează că nu dă găuri, reușești să-l folosești cumva într-un fel la care sigur nu te-ai gândit. Dacă un lucru nu se lipește cu scoci, lucrul e prost, nu omul și nicidecum scociul. Nu-ți satisfaci soția/ iubita? Vino cu o rolă de  scoci în pat ca să diversifici. Mă dau mare că sunt român și că am folosit toate astea, iar articolul e scris datorită unui băț de chibrit care face netul să vină cu jet pe cablu.

Mențiune: Articol scris pentru Academia de gashcă.

Școala globală

Mulți condamnă românii ca fiind încarcerați în ideile lor și nu doresc să ia ceva de la alte popoare. Eu vin și întorc asta și spun că noi ca popor, ca elevi români ce suntem, avem în cadrul școlii noastre tot globul încadrat în circa 800 de elevi per școală.

Francezii sunt cei cu vinul bun, brânza cu mucegai și mirosul cutremurător de stătut, de-aici și o întreagă industrie a parfumurilor. Elevii care se întâlnesc cu apa când plouă afară, iar atunci doar dacă joacă o miuță în curtea școlii sunt “francejii” școlii. Desigur, șpreiul este echivalentul industriei parfumurilor din Franța. Americanii sunt puștii bogați ai clasei, care vin, trântesc cărămida de dolari și cer tot ce vor, râgâindu-ți puțin fast food în nas. Ei sunt cu toată lumea, deoarece toată lumea vrea să fie cu ei pentru că ceva bani nu strică. De regulă sunt opulenți, fără să fie intelectual prea potenți.

Chinezii sunt recunoscuți ca fiind puștii rahitici, ca aspect, dar sunt în număr mare, iar dacă lovești vreunul, nici măcar nu știi în care ai dat, așa că trebuie să-i iei pe toți la rând. Ei sunt peste tot, se bagă în orice, fără să facă ceva bun. Germanii câștigă un loc aparte, ei au în palmares un premiu mare, un moment de sclipire și de atunci a rămas umbra potrivit căreia sunt maeștri la învățătură. De fapt sunt consecvenți, cu câte un moment de “Evrika!”.

Vine rândul negrilor, dar fără să fie neapărat o culoare diferită pe tenul lor, ci există mitul că au asupra lor cel mai mare instrument atotfolositor. Practic, sunt elevii supradotați ai școlii. Există zvonul, ei trăiesc din asta, o faimă puternică, dar fără s-o demonstreze vreodată. Japonezii se regăsesc în școala românească drept acei copii care le au cu electronica, dar fără să inventeze ceva, doar așează altfel unele lucruri. Tot un bec cu baterie le iese, dar becul parcă este mai luminos decât al altora, bateria parcă e mai încărcată și totul pare mai legat, mai futurist.

În final, elevul din ultima bancă, ăl mai prost și ăl mai defavorizat este moldovean (adică Republica Moldova). Nu știe ce vrea, ar vrea să schimbe conducerea clasei/ școlii, dar nici nu găsește alternativă. Ar vrea să fie în grupul celor șmecheri, dar când i se oferă șansa se răzvrătește, că el știe mai bine. Primește bani de la altcineva din milă, pentru cazul în care i se fac foame să nu se mai plângă.

Profa/ diriginta este UE, și nu pentru că ar da pe-afară de bani sau pentru că ar fi unit zeci de elevi într-o mișcare vizionară, ci pentru că e luată la M prin UE. Adică la Măscărit prin Uniunea Elevilor.

Mențiune: Articol scris pentru Academia de gashca.

Cântarul succesului

În general succesul se măsoară în câți bani produci, diplomele de pe pereți nefiind destul de consistente pentru a substitui banii. Să ai succes, asta e ținta, hai luați startul și să vă văd care câștigă. Da, luați parte și vreți să câștigați, dar ați ieșit pe doi, adică rivalul, poate un fost prieten, își răsfață buzunarele cu grosul profitului. În situația de față ești anti-socialul fără bani care cerșește faimă prezentându-se drept concurentul de pe locul al doilea. “Și acum intră în scenă al doilea șahist al țării, domnul Kamspart Ohmu". Sau poate așa e mai bine, mai promițător: "Îl avem invitat pe al nșpelea ștergător la cur al lui Darth Vader.".

Inteligența nu are de-a face cu succesul, căci primul țăran care a văzut avionul și nu a alergat după el ca să-i găsească cuibul poate fi numit primul țăran emancipat. Inteligența este necesară când ești mic, urât, fără prieteni, iar atunci singura ta cale de a reuși să te faci remarcat este să fii crâncen de deștept. Succesul la femei se măsoară în câte ai reușit să lași gravide, că așa, o aventură de o noapte orice bărbat cu bani de-o vodkă reușește, știut fiind faptul că “femeile nu ține” la băutură. Dar s-o lași gravidă, asta-i schema, tuta să fie borțoasă iar tu s-o-nseminezi pe alta, doar așa, că poți, că ai Ceatârnă în pantaloni și o poți băga peste tot. Boli venerice? E na, fiecare moare din ceva. Levăl doi e să îmbolnăvești cât mai multe femei din prima cu boala pe care o ai tu.

Iar dacă ai ajuns la un astfel de succes, un ultim pas ar fi ca să depășești toate complexele vieții. Știu, nu vrei să faci ce se spune mai sus, că poate te bate Dumnezeu. Dar zic eu, e mai bine să fii bătut de soartă și să nu întorci un pumn de teama unui moș care joacă cel mult pe post de prieten imaginar? Deci, logica îți spune să nu ai scrupule în viață, ia o bâtă, sparge o vitrină, fă un ban grămadă, fute tot ce prinzi, lasă-le gravide, fă mai mulți ca tine și mori celebru. Așa-i că te bucuri că n-ai pierdut vremea în Politehnică sau ASE, sfârșind cel mult profesor de liceu? Bravo!

Așa ură mai rar ți-e dat să vezi

Sunt în direct? A, nu, am greșit cariera, aici sunt doar pe foaie. Am tratat problema crizei economice, a actelor de terorism, a căderilor de rating de la TV, ce-o mai fi rămas de tratat? Știu, treaba asta care cade grav la pancreas, decimează glicemia și te duce la ace (adică la insulină), deci iubire spuneam. Pentru că le am pe-astea cu sentimentele împărtășesc și aici din cunoștiințe, nepoții trebuie să știe prin ce am trecut ca să îmblânzim aceste fiare iubitoare, cunoscute popular drept femei.

Am citit, adică am auzit și eu pe la alții, că dragostea durează undeva pe la doi-trei ani, și m-am mirat. Bunicii mei sunt de peste 50 de ani împreună, iar oamenii moderni își fac griji cum să reziste măcar doi ani?! M-am chinuit mult să găsesc răspunsul, i-am întrebat în nenumărate rânduri cum au putut și după ultimul răspuns al bunicii: "lasă-mă dracu'-n pace, că nu mă f... grija cum de-am rămas 50 de ani cu pârlitul asta" cred că am găsit răspunsul. Nu se mai urăște nimeni ca ei.

Iubirea vine și trece, e cam ca o mașină nouă, după ce-și termină rodajul îți dai seama că are consum mare, că întreținerea costă mult și sigur găsești pe toate drumurile una mai ieftină și la o primă vedere mai bună. La a doua vedere deja este mult mai bună decât cea ieftină. Astfel că ura e ca pepita de aur, costă mult și muncești mult ca s-o găsești în cantitate mare. Și acum că am stabilit valorile, trebuie retușate toate replicile până acum consacrate.

“- Te urăsc!
 - Și eu!
 - Și tu ce?  
 - Te urăsc!  
 - Păi zi așa.”
“- Și de cât timp ești cu ea mă?
 - De vreo 10 ani.
 - Și cum rezistați? Nu ți-e teamă că te va înșela?
 - Cum să nu rezistăm?! Nu mai găsește ea pe nimeni s-o urască cum o urăsc eu. Mă înșeală eventual cu unul care o iubește, dar tot la mine revine.”

În copilărie credeam că sunt nebuni bunicii când se alergau prin curte care cu ce prindea, care cu sapa-n mână, care cu ciomagul, dar acum îi înțeleg. Dacă la ăștia care se iubesc preludiul se rezumă la tandrețe, lumânări cu iz înecăcios și semi-întuneric, la ăștia de se urăsc trebuie și ceva hardcore. Mamaie, lasă bre toporul, că nu mai arunci ca-n tinerețe. Ah, și ți-am zis să ai grijă să nu dai prin vecini. Acum ce le zicem ălora de la IML?, iar le-o băgăm pe-aia că așa vă “urâți” voi, mai furtunos.

Mențiune: Articol scris pentru Academia de gashca.

Părul de pe piept și epilata

Care cum este lăsat să scrie naște o idee majoră pentru populație, o maximă de gândire pe care și-o preaslăvește în timp ce se înconjoară de toți care-i salută ideea. Care licean este lăsat mai liber în exprimare o dă în sentimentalisme, o dă în mari descoperiri ale gândirii umane, ale logicii sentimentului pe care să-l descompună el în părțile-i componente. Lecție de viitor: nu tratați nimic inteligent și interesant în ce scrieți! Știu foarte bine că internetul îmi distruge viața, de-aia stau pe siteuri de filme porno și de socializare, pentru că pot, pentru că oricum mă afectează, astfel că decât să fiu un pustnic mai bine merg cu valul. Nu sunt un ecologist emasculat care nu știe ce-i aia selecție naturală, dar se trezește că luptă pentru cauza balenei albastre sau pentru ursul Panda. Băi, dacă vor să trăiască trebuie să merite, nu suntem noi de vină că ei nu se înmulțesc, nu suntem noi oamenii de vină că sunt atât de idioate animalele astea că nu țin la pielea lor.

Care cum dă de o fată răscrăcită prin vreun pat, se crede îndreptățit să vorbească de iubire și să trateze la modul cel mai serios acest sentiment pe care filosofii se chinuie de mii de ani să-l deslușească. Băi, de fapt iubirea ce-o simțiți este o erecție care vine cu putere în zori, dispare apoi, iar descărcarea de iubire se cheamă ejaculare precoce.  Mai vine tipul liceanului care îmi spune mie să-mi trăiesc visele. Normal că mi le trăiesc, dacă mi le clădesc le voi trăi, iar dacă nu le trăiesc, să fii sigur că te înjur atunci când îmi spui că: “nu ți-ai trăit visul/ nu te-ai luptat pentru el”. E visul meu, dacă nu e destul de puternic încât să mă lupt până la moarte pentru el, atunci nu merită. Faptul că îmi spui să-mi trăiesc visul e ca și cum un profesor mi-ar zice: “ești la școală ca eu să te învăț”. E na, și eu care credeam că vin pentru a studia arhitectura clădirii, pentru a observa zborul fluturilor pe lângă neon.

Deci ia-te mai în serios liceanule, iubirea nu ești primul ce-o descoperă, dar fii primul care nu-și dă cu părerea la modul cel mai profund despre ea. Citește o carte, trăiește în povestea aia, apoi închide-o și revino la nivelul actual al societății. Acest joc cu iubirea, căci este cel mai abordat subiect, se termină la nivelul ăsta: am început liceul, toate fetele se dădeau mai virgine, mai neprihănite, acum îl termin și cele ce vin nu știu cum să se dea mai cotropite de plăcerea sexului. Se cred chiar niște învățate în acest domeniu.

- Articol scris pentru Teen Press -

Zi națională, umor și băutură

A mai trecut un an, România la ceas de sărbătoare își scoate pe stradă cavoul de plumb, cunoscută drept blindată, și pasărea atotpicatoarea, cunoscută sub denumirea de MIG, și începe să stea la coadă pentru fasolea cu cârnați. Scutură praful de pe placa de vinil cu imnul țării, îl pune în pick-up și apoi cu mâna stângă pe piept, începe să miște buzele într-un ritm care pare după vorbele imnului. Dar să nu fiu răutăcios, că România nu e chiar așa, avem un spirit puternic auto-ironic, care emană o inteligență rasată, frumos așezată pe paturi sociale. Paturi, pentru că acolo sunt majoritatea românilor la ora începerii paradei de Ziua Națională.

Ce-mi place la România este că aici este singurul loc din lume unde poți să-ți omori porcul în curte, fără somații și alte europenisme, iar apoi, la umbra unui păhăruț cu esență de prună, să deguști din șoriciul proaspăt fript. Suntem barbari, dar ce sentiment plăcut. De Paște mai punem de-o escapadă de-asta, luăm o oaie, în curte o punem și pe-asta și ne facem hatârul de a ne vâna hrana cu propriile mâini. Deși hrana stă pe loc speriată de grupul de bărbați semi-amețiți de băutură care aleargă către ea cu cuțitul și sforile în mână, tot vânată se cheamă. Doar am dat bani pe ea, nu?  

Iar românul este român doar dacă măcar o dată-n viață a tras o beție după îndemnul cu implicații profund medicale al unei rude bătrâne din familie: “Ia mamă vin roșu, ia dă bea, ca să faci sânge!”. Ce paradă dom’le, ce fasole și alte de-astea?! Avem aici un bagaj mult mai mare de lucruri ale noastre, iar la tot ce vedem dăm o tușă de umor pur românesc când este clar că râdem de ceilalți, și nu cu ei.