Dosarul Juneții: Elev și Părinte

Bun venit! Ne regăsim cu o transmisie din locul acela unde te simți ca acasă, poate pentru că chiar “acasă” este și unde dai de două (sau în unele cazuri doar de una) persoane care trec prin viață sub denumirea generică de “părinți”. Am plecat urechea și am făcut liniște. Iată ce am surprins prin microfoanele atent deghizate după vreo vază sau printr-un ungher plin de pânze de păianjen. Stenogramă din Dosarul Juneții.

E: “Diriginta vrea să facă o şedinţă. Discută una alta, o treabă cu fondul clasei. Dacă vrei, vino!”
- În niciun caz să nu vii, fac curat o săptămână prin casă, şantajează-mă cât vrei, numai nu veni, că spune notele şi absenţele. Hai, nu veni!
P: - “Cum a fost la şcoală?”
E: - “Ei, bine, cum să fie, ca în fiecare zi, nimic nou.”
- A fost ca dracu', idioată zi, mi-a dat iar notă mică, deşi ştiam, desigur. Tuta aia de iubită iar m-a înşelat şi din nou nu mai am ţigări şi tu mă întrebi cum a fost. Ca o pu*ă a fost!
E: “Trebuie să dăm nişte bani pentru fondul clasei, nu ştiu ce vor ăştia să cumpere.”
- Da, iar am cheltuit toţi banii. Până luna viitoare promit că nu mai vor ăştia nimic.
P: “Ţi-ai făcut temele?”
- Ştii, e perioada aceea a... zilei când îmi aduc aminte că mai eşti elev şi mă mai preocup şi eu. Tu spune acolo ceva și eu mă simt bine că mi-am îndeplinit misiunea.
E: "Fetele ies prin oraş, mă laşi şi pe mine?"
- Hai, lasă-mă! Râd alea de mine dacă nu mă duc şi dacă nu mă laşi iar mă închid în camera mea, adică mă ascund după uşă şi plâng până mă învineţesc.
P: “Eu şi tatăl tău vrem să discutăm cu tine!”
- Frate, dude, amice, pretine, ce să mai, n-am explicaţia pentru asta, ai pus-o! Te-ai lins pe bot, ăştia ţi-au pus gând rău!
E: “Nu da! Te spun lu' tăticu' dacă dai!”
- Ups, asta era doar la mine. Ah, să trecem peste, zic.

Mențiune: Articol din Academia de Gashcă.

Matematică... nu era, da' era cu numere

Există în lume meseria de profesor, căci era nevoie de cineva care să inoculeze minţile virgine cu informaţii, cu carte. Are multe avantaje această meserie, cum ar fi socializarea sau poate meditaţiile pe care le poţi da. Ei, şi că tot vorbeam la început de minţi virgine, un profesor pe care îl cunosc a dorit să vadă cum ar fi să umple şi alte locuri virgine, nu doar minţile. Domnul A. era profesor de matematică de vreo 30 de ani, şi îi plăcea ce făcea. Prima mea întrevedere astfel a decurs, cu o prezentare a carierei lui, apoi au început meditaţiile propriu-zise. Eu veneam la dânsul la uşă la 8.30 dimineaţa pentru o şedinţă de două ore, iar el lăsa cam juma’ de oră între elevi, timp în care îşi punea ordine în foi, în materiale, astfel că următorul meditat îşi primea porţia de lecţii începând cu ora 11. La plecarea mea mă întâlneam în faţa uşii mereu cu fata care îmi urma. Pe moment, de primele două-trei ori, m-am întrebat de ce vine aşa devreme, dar nu-mi permiteam să întreb, aşa că a rămas doar o dilemă în mintea mea.

Într-o zi am mai întârziat prin zona în care locuia profesorul, iar din uşa unui magazin ceva m-a împins să arunc o privire către geamul domnului A., unde era măsuţa pentru meditaţii. Da, dom’ Profesor lucra cu drag şi spor, eleva era cam leneşă, deşi pusese burta pe carte. Burta pe carte şi bustul ei, care lipsit de generozitate nu era, lipit de masă, iar urechea îi era pe caiet, parcă dorind să asculte ce spun ecuaţiile. Domnul A. în spatele domnişoarei cred că executa încălzirea pentru vreun exerciţiu complex de educaţie matematică, sau doar testa cum se introduce întregul în fetiţa, ă, scuze, în paranteza de clasa a doişpea. Cam 10 minute a durat totul, apoi au luat o pauză, timp în care pe ea n-am mai văzut-o în cadrul ferestrei, iar el îşi aranja cărţile şi caietele. Apoi, precum un ceas elveţian, la şi jumate şedinţa de meditaţii a început. Ştiinţă exactă, de!

Acum că tot văzusem cum stă treaba, îmi făcusem un obicei, am calculat cam pe la cât începe şedinţele cu fiecare fată şi mă prezentam pe o bancă din faţa magazinului şi admiram. După o lună de astfel de pânde şi vizionări, deja vindeam bilete. Nu pot spune că m-am îmbogăţit, dar mi-am scos de vreo trei şedinţe de meditaţii (eu făceam doar una), dar şi un respect printre colegii cărora le vindeam pontul. Cu siguranţă însă pot afirma că perioada cu meditaţii mi-a prins bine, am învăţat că matematica provoacă şi plăcere, dar aduce şi o îmbunătăţire a situaţiei financiare, dacă te ţii de ea.

Mențiune: Articol scris pentru Campania "Mari amanți români".

Nu ucideți povestitorul!

Am o datorie morală faţă de lume, mai nobilă decât cea de medic, mai utilă decât cea de hingher, mai dificilă decât cea de ONG-ist. Ei bine, este cea de povestitor. Vedeam deunăzi o reclamă la bere unde ridicau în slăvi rolul de povestitor la masă, iar acum mi-am tras şi eu statut de povestitor la literă. În noua calitate, de angajat în propria-mi slujbă, scriu următoarele rânduri cu riscul de a deconspira zeci de persoane, dar voi încerca să le ţin sub semnul anonimatului. Orice aţi încerca să ştiţi că nu pot fi cumpărat, aşa că nu încercaţi să-mi oferiţi bani pentru a divulga informaţii. Nu-mi plac banii! Dar îmi plac lucrurile, iar banii cumpără lucruri.

Dar să revenim. Eram un corp astral, o rază de luceafăr şi am stat chiar în mijlocul lor, două fiare ­dezlănţuite, cu ochii roşii, cu ghearele scoase, cu părul zbârlit, ciufulit după confruntare. Eu nu puteam interveni, dar puteam privi. Iată ce am privit.

El şi ea s-au pornit din nimic, căci despre un mascul şi o femelă vorbim, rasa o divulg mai târziu. De pe buze şi din limbajul încordat al trupului le înţelegeam subiectul disputei. De fapt nu-nțelegeam, dar am văzut într-un colţ al camerei telefonul lui spart şi agenda ei ruptă. Deci criză acută de gelozie, cu manifestări de ­caniba­lism verbal. El şi-a aranjat în treacăt tricoul şi a căutat printre resturile mobilului SIM-ul şi s-a îndreptat către uşă. Acum reproduc dialogul ce mi-a fost dat să-l aud. Spun „mi-a fost dat“ pentru că ea mi-a dat transcriptul, spunându-mi că după el se derulează mereu jocul, pardon, disputa. Deci practic mi-a fost dat să-l citesc.

El: Eu plec!
Ea: Bine! Pa!
El: Da’ să ştii că eu plec, nu mă mai întorc!
Ea: Păi, pleacă! Să-ţi deschid uşa?
El: Mă, dar eu plec, nu mă mai vezi!
Ea: Doamne ajută! Oare am eu norocul ăsta?
El: Băi, ia gata! Nu mai plec! Bine, ai câştigat, încercăm o discuţie!

Bulversant dialogul, aşa-i? Asta mi-am spus şi eu, am scris repede pe un carneţel toată desfăşurarea acţiunii, adormind pe la deznodământ, dar totuşi am observat ceva interesant la punctul culminant, însă a mimat ea geamătul prea tare de-am crezut că e sirenă de antiaeriană şi-am fost nevoit să m-ascund sub masă. Acum probabil că vreţi şi voi bilete la aşa ceva, dorinţă uşor de îndeplinit de altfel, reţeta e chiar simplă şi o puteţi aplica voi cu diverse variațiuni pe aceeași temă. Căutaţi două exemplare opuse din rasa Certărescu hominus. Ştiu, sunt greu de găsit, dar nu imposibil (of, de parcă n-aţi avea părinţi! Sau prieteni!) şi apoi totul se va desfăşura sub acoperişul protector al unui apartament cu infiltraţii. Băgaţi un mesaj la mişto în telefonul ei sau al lui sau un bilet în buzunarele hainelor lor, luaţi ochelarii de şantier, nu ăia 3D, ci ăia de şantier, că s-ar putea să se lase cu lucruri sparte şi scântei şi… ­ACŢIUNE!

Mențiune: Articol scris pentru Academia de gashcă.

Dosarul Școlarității: Elev și Profesor

Între o intrare pe net, de pe mobil, si două-trei SMS-uri date direct la țintă, am deschis microfoanele omni-ascultătoare și iată ce am surprins în eterul dens de subțire de pe deasupra și de printre noi. O stenogramă numai bună de dosar. Dosarul Școlarității.

P: "Am văzut că o înghesuiai pe-aia pe culoar."
- Băi, eşti sănătos la cap?! Potoleşte-te, băi, băiatule! Bagă-ţi hormonii în corp şi du-te de te plimbă dacă eşti în călduri!
E: "Am vrut să vă dăm cadoul vineri, dar nu v-am găsit."
- Ha, vezi dacă nu ești bun la note? Moșu' te-a tăiat de pe lista lui. Bagă-ţi unghia în gât acum că nu ai primit nimic. Nu că ţi-am fi luat ceva, dar... ţeapă!
P: "Nu sunteţi ascultători, nu învăţaţi nimic, copiii din ziua de azi pic de cultură nu mai au, iar de citit cărţi nici atât!"
- Sunt cu fundu-n sus azi, nervoasă şi irascibilă, n-am pe cine să mă descarc, dar bine că v-am găsit pe voi la oră. Ia să vedem ce-am avut de pregătit pentru azi.
E: "Am câteva întrebări din temă."
- Da, m-ai citit bine, abia am deschis caietul cât să scriu "Temă" şi eventual primul exerciţiu şi mi-a murit cheful mai ceva ca unui impotent erecţia.
P: "Îţi trebuie un 8 ca să-ţi iasă media pe care o vrei. Ştii, nu?"
- Deci clar, eşti al meu, tăticu'! Jar mănânci până vezi tu 8-ul ăsta. Îmi scot pârleala pentru tot anul.
E: "Un elev de serviciu ne-a zis să plecăm."
- Iar n-aveam chef de oră, dar am zis să minţim mai frumos, oricum nu te apuci de nebună să faci anchetă. Bravo, ne-ai prins. Ura!

Mențiune: Articol apărut și în Academia de gashcă.

Jigniri dulci -7-

“Lumea-și pierde-ncet soldații, căci mai toți bărbații
Vor să vadă dacă e zacuscă-n beci la alții” (Bitză)
- Este o decădere pe care autorul încearcă s-o subliniez în aceste versuri. Bărbații, cum îi știm cuceritori și exploratori, ajung și-n locuri unde nu e demn să ajungi. Aici este folosită o metaforă și o explicație pentru această pierdere a testosteronului din sânge. Cine se simte jignit, se acuză.  

“Și-ai tăi sunt pacifiști ca hipioții,
Tu ți-o iei, ei se holbează ca idioții” (Cedry2k)
- Neaoș nouă, când vedem o bătaie, care este încasată chiar de către apropiați, ne distanțăm și tragem popcornul mai aproape, căci suntem, cum autorul spune, niște “hipioți”, dar nu-n sens rău, ci că mereu am purtat pacea în suflet și fapte. Niciodată, istoria ne-atestă, n-am bătut pe nimeni

“Vei face diferența
Dintre bărbați și pizde ce se țin de labii crezând că-s coaie” (Cedry2k)
- Aici este vorba de o revenire la lipsa egalității dintre sexe. Bun, exemplul de putere și impunere este bărbatul, dar femeia începe să se masculinizeze, iar pentru că autorul nu dorește așa ceva, creează acest vers de o putere nemaivăzut în psihicul labiilor, pardon, oamenilor.

“Intru-n garsoniera ta luxoasă
Și te surprind cocoțat pe masă” (Spike)
- E vorba de sentimentul de inferioritate, dimensiunea mică a garsonierei (nu a altceva!) dă sentimentul că ești rege pe teritoriu. Până și o garsonieră are “tron”. Iar pentru desăvârșirea versului, împingerea către rușine e cel mai bun mod pentru întărirea psihicului masculin (de altfel puternic).  

“Și ea făcea parte din categoria «curve de zei»,
Pune temei pe faptul c-am ars-o cu prea multe femei” (Cedry2k)
- Acum puțină referire la femei. Mereu ele încearcă să-și scuze acțiunile prin găsirea de motive la bărbatul (spun ele, iubit!) de lângă ele. Desigur că bărbații nu sunt perfecți, dar na, uneori își asumă greșelile (prea des strică).

Fiind bunic, paturi cutreiera

Se vede treaba că românii sunt pe ideea lor cu iubitul, am putea chiar să ne afirmăm ca fiind primii Casanovi ai planetei, dacă nu am fi modești de fel. De mici învăţăm cum se face, dar desăvârșirea ne-o facem la bătrâneţe. Na, că până la urma am atins și punctul cu bătrâneţea de unde îmi încep și prezentarea. Bunicul a fost un nene pe care nu l-am văzut prea des în decursul vieţii mele, dar prin câteva povești am de ce să fiu mândru de el, iar patria română ar trebuie să-i ridice statuie. Om simplu, de prin părţile Munteniei la graniţa cu Oltenia, bunicul, căruia îi voi spune de acum V., a fost cioban, ca meserie, și amant, ca ocupaţie. S-a însurat de tânăr să nu-i iasă cumva vorbe că retrăiește a lui poveste cu vreo mioriţă, a făcut repede vreo trei copii, apoi s-a retras. Dar nu din iubit s-a retras, ci din patul soţiei, ducându-se prin altele.

Negustor bun, brânza și laptele le plimba prin sat pentru a le vinde, dar mai des pe la ceas de seară, când câte o femeie mărinimoasă (și singură acasă, se-nţelege) îl invita pe la ea. V. se făcea comod, își prezenta marfa și doar nu era să o dea pe sub mână, astfel că oferea și bonus dacă duduia cumpăra mai mult. Astăzi așa, mâine altfel, că nu iubea rutina, doar femeia, până într-o zi când a concluzionat abătut că îmbătrânise. Cum?! Să se lase de iubit? Nu, dom'le, doar că s-a decis să-și aducă amanta în casă. Copiii erau plecaţi la oraș, iar V. era liber să facă ce vrea în casa lui. A, da, încă avea o soţie. Ptiu, drace!, doar detalii. Ea era bolnavă, stătea într-o cameră, el se împreuna în altă cameră cu altă femeie. Cred că în societatea actuală s-ar numi poligamie, sau chiar 3some, dar atunci nu purta niciun nume. A reușit chiar performanţa să stea cu amanta puţin peste 15 ani, desigur, în aceiași termeni, soţia alături, dar doar în primii 5 ani că apoi a murit. V. a rămas cu amanta, ea la casa ei, el la a lui, dar cum e viaţa asta, fix pe seară ea mai avea nevoie de câte ceva, fie un cub de zahăr, fie de o linguriţă de cafea, de-alea casei, nimic important. El avea, doar l-am lăudat că era băiat deștept, o primea și ca ea să nu spună că e neam prost, o invita să rămână peste noapte.

Într-o zi de vară am ajuns să fiu cu adevărat mândru de bunicul ăsta al meu, mare iubitor de femei. Am fost trimis în grajdul cailor de către tata ca să văd dacă e vreo greblă pe-acolo, ca să strângă niște frunze. Cai nu mai erau, au fost cândva demult, dar altceva era acolo. Am intrat, și ca-ntr-o poezie, "un picior ici și unul colea" o pusese V. pe ibovnica lui. Nu mă putea vedea și oricum nu cred că-l puteam împiedica, era în focurile iubirii cu draga lui. Cât am stat acolo, vreo 10 minute, el nu a terminat, ba chiar a alternat într-un umeri-craci, pentru diversificare. Am plecat când m-a strigat tata, venind cu trista concluzie că greblă n-am găsit. Am omis partea mai fierbinte, poate nu l-ar fi interesat prea mult. Îmi pare rău însă, dar bunicul a murit, astfel că dragi doamne și domnișoare, va trebui să vă mulţumiţi doar cu nepotul lui.

Precizare: Articol scris pentru campania “Mari amanți români”

Un domn bine

Dumnul M. este ceea ce s-ar putea numi un om dintr-o bucată. O bucată de inimă, dar în special de falus dornic de plăceri lumești. Băiat crescut la ţară, prin anii de final ai comunismului în România, să fi fost vreo '87, a ajuns, la doar 20 de ani, în mândra capitală a Republicii, băgat pe pile la Mecanică Fină. Aici, adică în capitală, și-a aprofundat cunoștinţele în ale sticlismului și-n ale iubitului. Om tânăr, urât nefiind, cu mușchii aceia pe care doar sapa, coasa și plugul greu mânuit în urma calului ţi-i pot face, era un amant dezirabil. Printre primele aventuri pe care le va povesti nepoţilor la gura sobei probabil că va fi aceea cu vecina de peste drum de locuinţa surorii lui la care stătea. Doamna aceea era puţin trecută de 40 de ani, căsătorită cu colegul domnului M., și având deja doi copii plecaţi pe la casele lor. Aventura se săvârșea când soţul ei era în tura de noapte, iar ca nimic să nu bată la ochi, nici chiar soţul pe distinsa duduie, domnul M. se furișa pe ușa din spate, după lăsarea întunericului. După ce și-a satisfăcut fantezia cu o MILF-ă, cum am numi-o acum, domnul M. s-a reprofilat.

La muncă a întâlnit o altă femeie, mai tânără, dar care deja avea porţia de "sedusă și abandonată" luată, având în dosarul vieţii un copil ș-un mariaj eșuat. Relaţia lor devenea frumoasă, chiar aveau planuri de căsătorie, cumpărând pe parcursul relaţiei de trei ani și verighetele. Dar planul îl face omul, nu invers, astfel că domnul M. s-a mai distrat ocazional cu femei, majoritatea cucerite pe la "Carul cu bere", unde ieșea cu prietenii când iubita lui era la muncă pe tură. Majoritatea erau fetiţe de oraș pe care domnul M. probabil că le cucerea cu fizicul de Adonis și părul care se răsfira în smocuri de sub cămașă. Dar revenea mai mereu la iubită pe care în final a părăsit-o, nu pentru că n-ar fi iubit-o sau pentru că nu avea libertatea dorită, ci pentru că găsise pe alta cu ceva mai evident.

Actuala soţie avea apartament de trei camere, moștenire de la părinţi, și ca orice om cu grija tranziţiei, domnul M. s-a gândit că mai bine de locuit să ai unde, că femei se găsesc pentru a le f*te. Și chiar s-au găsit. Ultima dintre ele este o funcţionară la bancă, măritată cu un străinez mai mereu plecat, astfel că doar nu era s-o lase la ananghie bunul domn M. care ţine la vecinele lui. Soţia dacă face crize? Nu face, căci dânsa și-a primit porţia de iubire fizică, uneori cu pumnul, alteori cu cureaua, prin primii ani de căsătorie când avea bănuieli. Cu răbdarea lui de ţăran neaoș, domnul M. a iubit-o cam vreo cinci ani în stilul acesta până când ea a ajuns la concluzia că și multă iubire strică. Acum se-nţeleg perfect, ea nu comentează, el liniștit performează.

Precizare: Articol scris pentru campania “Mari amanți români”.

Miss-a, dar nu cu spirală

N-are haz să scriu despre Mister, băieţii nu au aşa multe complexe precum fetele sau cel puţin nu şi le arată, astfel că în două rânduri reuşesc să-l caracterizez. De multe ori misterul are deja un renume, un cerc de prieteni până în bal, astfel că nu-i schimbă cu nimic statutul acest titlu. Eventual poate cuceri vreo boboacă prezentându-se drept mister, dar nu că ar duce lipsă de cuceriri. În vreun an toată lumea uită că el a câştigat. Dar la Miss totul se schimbă.

De regulă ea este o complexată, mereu îşi face griji în legătură cu ceva, iar titlul de Miss este ca o încununare a pseudo-succesului prezent doar în mintea ei. Este bună la învăţătură, sociabilă, când vrea ea, şi cu un tentă vagă de frumuseţe, asta dacă reuşeşti să zăreşti ceva de sub straturile de fard. Dar ea este ca în cazul: dacă eşti mic, urât şi fără prieteni, singura ta şansă e să fii foarte deştept, da' crâncen de deştept. Miss este fata care nu se vede frumoasă, astfel că are nevoie de fard pentru a ascunde potenţialele defecte prezente doar în mintea ei uneori, flirtează cu toţi băieţii pe care îi vede ca buni tocmai pentru a-şi demonstra că poate și nu concepe ca cineva să nu fie topit după ea, fată sau băiat. Ea reuşeşte un lucru în tot liceul, să câştige titlul de Miss, iar asta o defineşte, dacă ar putea umbla doar cu panglica aceea pe ea ar face-o. Când pleacă la facultate are parte de un şoc, nimeni nu mai ştie ce a realizat ea, iar frumuseţea aceea aparentă din liceu, semi-pură, dispare tot mai repede.

Greu o fi să ieşi Miss când majoritatea celor din public încă ascund sub pat duzina de reviste porno, iar profesorii sunt impresionaţi că eşti şi frumoasă şi silitoare şi potenţial merituoasă pentru premiu. Astfel că, succes garantat. Vrei să fii Miss? Nimic mai simplu, fiecare alocaţie o bagi în farduri, te bagi în seamă cu băieţii mai mari, odată câştigaţi îţi cresc şansele şi te pui bine cu fetele care par a avea un aer de popularitate prin liceu. Pe lângă asta te mai apuci şi de învăţat, iar când stai în casă şi faci planuri cum să ieşi  Miss, lumea să creadă că înveţi. Vrei un verdict rapid? Ştiu că nu, dar aici zic ce vreau. Eşti mai lipsită de personalitate ca fata urâtă pe care o ocoleşti pe culoare, măcar ea va ajunge la stadiul de a nu-i păsa de ce zic ceilalţi, dar tu mereu vei fi împotmolită în mâzga cuvintelor libidinoase sau laudative ale celor din jur. Iar când vei pica în realitate te va durea.

Nota Bene!: Cine nu are umorul sau (auto)ironia de a citi acest text, să închidă pagina acum. Apropo, este un pamflet.

Tzzârcovnic

Şi privind în zare, se-ntrevede ceva la orizont. Fila se îndreaptă către el, dar este doar un roi de pixeli. Se aşază în culori în faţa lui, iar cursorul merge. Începe să scrie...

În lume există treaba cu "beep-ul". Bine, nu-n lume, ci în România. Şi ce faci, şi ce nu faci, cuiva îi dai un bip, cineva îţi dă un bip, se bipuiește la greu, facem schimb de bip-uri. Acum o poveste din viaţa mea, sau mai bine zis din plimbarea mea.

Şi mă-nţelegi, eram în autobuz, şi mă-nţelegi, eram lângă o tanti care tot dădea din gură. "Şi cum îţi ziceam, şi ce i-a făcut data trecută, şi cum a dat-o afară. Da' chiar, mama ta ce mai face? Stai, eu tre' să cobor." Se scoală cucoana de pe scaun, vine lângă mine, eu şezând destul de comod de la ultima staţie, lângă uşă. Şi tot vorbeşte, şi vorbeşte. Se apropie maşina de staţie şi ea zicând la telefon: "hai că acum cobor. Auzi, da' continuăm când ajung acasă. Îţi dau un tzârr când ajung. Îţi dau un tzârr şi vorbim. Nu, lasă, mai bine îţi dau un tzârr!". Eu leşinam, în mine, de râs, şi aia îi dădea cu tzârr-ul ei mai departe.

Lecții pentru urmași

"Stai și învață" - acțiune complexă și riscantă ce trebuie executată numai de profesioniști în mediu controlat.

Încă din clasele mici, poate încă de la grădiniţă, toţi îţi spun şi te pun să înveţi, iar pe tine te dezgustă încă de la primii paşi această îndeletnicire. La vârsta de 4-6 ani nu concepi să stai cu un pix în mână şi să scrii pe o foaie bastonaşe, cifre şi altele din acelaşi repertoriu, până faci gaură în deget, când pe tine, într-un colţ luminos, te aşteaptă o droaie de jucării. Dar vine tanti aia rea, educatoarea, care cu o linie bine aplicată îţi strică tot cheful de joacă, dar te ajută şi să vezi ce înjurături cunoşti. Apoi treci la clasa întâi, dar nu a CFR-ului, şi acolo tot o tanti te pune să înveţi o artă mai rafinată a aceloraşi bastonaşe. Şi dacă tot te-ai pornit nu te mai opreşte nimeni, ba mai mult, te pun să faci tot mai des exerciţiul învăţării. Iar tu nu şi nu.

Când eram mic şi trebuia să umplu o foaie cu cifre făceam orice numai să nu stau să le fac, sau cel puţin nu în ritmul acela. Ba începeam din colţul de jos, ba de la răsărit, ba de la mijlocul foii, ba încercam să le scriu şi tridimensional, doar-doar o deveni mai palpitant. Nu devenea! Acum, în prag de Bac, cică sunt în febra învăţatului. Trag de timp mai ceva ca un condamnat la moarte când e vorba să învăţ. Am început să descopăr că pot sta şi o oră la masă cu rumegatul, că nici de bou nu m-apuc de învăţat, ba chiar fug cu disperare. Încerc să mă conving şi chiar reuşesc să mă mint foarte bine, că e timp şi mâine, că pot chiuli la primele ore şi să învăţ în timpul acela. Şcoala privită de mine, ca tot unitar, e interesantă, este locul unde socializez gratis şi fără să dau refresh vreunei pagini, dar luată ca învăţat e o criză. Criză cu premeditare de sfârşire de nervi. Şi nu că ar fi de acum treaba asta, ci din totdeauna, niciodată nu a putut să-mi vină cheful să învăţ, iar acum mă gândesc că puteam ajunge un pui de Einstein dacă mă ocupam şi de treaba asta. Ah, dar mi-am adus aminte, nici el nu a excelat în timpul şcolii, deci, teorie a noii relativități, ţine-te că vin!

Mă gândesc acum, da, ştiu, bună gluma cu "mă gândesc", dar chiar am avut un moment de meditaţie în care luam în calcul că voi face un copil în viitor. Şi că într-o zi o să îl văd pe junior venind la mine, cu ochii larg deschişi şi întrebători, probabil după o beţie cu băieţii la scara blocului, şi mă va întreba: "Tată, tu învăţai la şcoală? Cum era pe vremea ta?". Diavolul sincerităţii parcă mă va încerca să spun că pierdeam timpul în mod deliberat şi că amânam învăţatul ca o virgină Momentul. Dar sigur mă va ţintui de cuvinte îngerul minciunii şi probabil voi minţi scurt şi la obiect: "Da, eu învăţam zilnic, nu mă ridicam de la birou până nu dădeam lecţia gata, iar temele mereu mi le făceam. Tu nu!?". Desigur, puştiul mă va mirosi, va spune "ba sigur că da!" şi-şi va vedea de-ale lui. Şi uite cum statul degeaba face casă bună cu învăţatul de sezon.

Bacul?! O modă trecătoare.

Fiecare vede şcoala altfel, unii ca pe o temniţă atotinchizitoare care subjugă plapuma de caractere nonconformiste şi care nu lasă mentalităţile noi să se ridice către un prag nou al creaţiei. Plapumă, şi nu pătură, pentru că este o îngrămădire de figuri boeme şi genii neînţelese cum nu prea vezi, pătura fiind prea subţire pentru a le conferi o metaforă suficientă. Iar şcoala pentru alţii este primul mediu în care socializează, în care îşi descoperă prietenii pentru viitor, ce să mai, numai de bine la adresa ei. Da, asta e şcoala, prin prisma multor puncte de vedere, dar ceva uneşte aceşti toţi elevi: examenele. Eu am prins perioada cu Capacitatea, cu Testele naţionale, când ne strângeau pe toţi la nişte şcoli mai răsărite de pe un areal şi ne puneau, la unison şi la oră fixă, să rezolvăm nişte teste pe care ni le vârau sub nas. Dar având în vedere că citeşti ce scriu aici e clar că ai ajuns la un liceu şi acele teste sunt în spate. Eşti elev de 9-11? N-am treabă cu tine, ţine articolul ăsta până faci 12 clase şi apoi revino, schimbăm o vorbă atunci. Ai încadrare la elev de clasa a 12-a? Perfect, bosulică, stai pe-aproape, show-ul acum începe, se deschide.

Bine, începe şcoala, ultima clasă de şcoală propriu-zisă, vine o tanti sau un nene şi începe să te sperie cu examenul mereu ştiut sub prescurtarea de: “Bacul”. Până aici ţi-a fost, sentinţa ţi-e semnată, te va izbi și pe tine precum pe mulţi alţii. Acum sunt şi eu la mijloc de clasă a doișpea, îmi place în general să pierd timpul găsind mereu un motiv aparent plauzibil (măcar în mintea mea) că învăţatul poate fi amânat. Ce ştiu despre Bac sunt istorisirile altora, cum că e greu, cum că e uşor, cum că va fi nevoie de meditator, cum că mă descurc singur, adică o ceaţă densă şi apăsătoare. Eu sunt genul care şi-a dat seama că nu-i place munca, şi-a tras o viziune uşoară asupra lumii şi a ales o facultate la care nu i se cer note sau medii, ci doar un examen la admitere. Dar alţii sunt mai visători sau mai doritori de meserii grele şi trebuincioase unei societăţi. Aceştia sunt medicii, farmaciştii, programatorii, ASE-iștii şi avocaţii viitorului, cei pe care îi veţi înjura pentru diverse nemulţumiri din lumea voastră. Ăsta e planul următor, dar mai întâi e Bacul.

Încă din clasa a 9-a i se aud zumzetele pe care le produce, dar ce dracu', mai sunt patru ani, nimeni nu se apucă de Bac fiind boboc în liceu. A 10-a trece drept “clasă-treaptă”, abia ţi-ai câştigat statutul de elev superior oricărui nou sosit, eşti un fel de lider asupra masei de boboci veniţi acum. Clasa a 11-a vine, de regulă, cu o schimbare de program, iar gluma se-ngroașă, lumea asmute câinii lecţiilor asupra ta şi cam simţi morcovul care îţi intră treptat spre finalul anului. Hopa, a venit a doișpea, gata, morcovul e cu frunze cu tot intrat, meditatorul pentru Mate e plătit şi mai cauţi încă vreo doi meditatori pentru Română şi Chimie sau Biologie. Broboane închipuite de transpiraţie vin în rapel pe sufletul tău mâhnit de faptul că nu se mai termină o dată toată tevadura cu meditaţii, şcoală, morală şi planuri. În general treabă se împarte cam aşa: juma' dintre profesori abandonează materia, notele fiind date printre picături şi printre micile întrevederi de 3-4 ore pe semestru, iar restul sunt cei porniţi, care vor să îngraşă porcul, recte elevul, cu cunoştinţe fix în ultimul an.

Şi vine şi Bacul, cum, necum timpul a trecut, înveţi noi înjurături pe măsură ce termini fiecare examen şi te gândeşti că dacă-ţi bagi destule lucruri în inima profilor, poate-poate le rămâi în suflet. Eu zic că ar fi acum momentul să apară rezultatele, dau o fugă să le văd.

M-am întors, le-am văzut, ce să zic acum, parcă mă simt un jucător la loto. Nu numai că am avut şansa să joc gratis, dar ca un meritoriu elev ce sunt, am reuşit performanţa să mai joc o dată, cică în toamnă. Deci, acum o fi fost doar preludiul. Ah, şi la preludiu nu m-am priceput niciodată, cum nici la luat Bacu’ se pare ca nu mă pricep, deşi spre bulgari am trecut o dată cu bacul. Admitere! Ho, bre, nu te grăbi aşa, vin şi eu, nu închide lista!

Dacă aș fi... Profesor

Asta da meserie de viitor, profesor, unde totul ţi se pare că se derulează în reluare şi cu repetiţie. Pentru că nu mă atrag prea multe materii şi în special nu alea care implică cifre, mi-aş alege ceva care să-mi placă dacă tot îmi spulber toată viaţa strângând praf de olimpici şi minţi semi-complexe care în timp ar putea face ceva semnificativ pentru cei din jur. M-aş face profesor de Limba şi Literatura Română şi după perioada petrecută în facultate să spunem că devin aşa ceva. Ajung la catedră, mai întâi mi se atribuie un post de suplinitor, stau vreo zece ani în aşa ceva apoi s-ar putea să ajung titular. Dau pe repede înainte să mă fac şi diriginte şi deja mă simt un mic dictator cu veleităţi de lider militar, pregătesc combatanţii următorului front pentru înţelegerea operelor literare.

Iau o clasă de-a 9-a şi îmi slobozesc talentul oratoric peste minţile lor încă încarcerate de sistemul “dai cadou', dau nota!”. La mine nu va fi pe cadouri, că oricum mă enervează toate nimicurile împachetate frumos în hârtie lucioasă, ci va fi pe meditaţii. Vrei note mari, îţi iei pachetul de şedinţe pe săptămână, iar la următoare lucrare sau ascultare am grijă să te “mângâi” cu un 10. Desigur, voi aprecia şi inteligenţa celor buni, care vor reuşi să-mi închidă gura cu vreo dilemă sau o constatare demnă de critica universală, dar pentru masa de proşti sau indiferenţi voi apela la strategia meditaţiilor. Fetele vor fi în perioada în care se dezvoltă, astfel că voi putea afirma, cu o lacrimă în colțul ochiului stâng, că sunt mândru de modul în care încearcă un flirt cu mine, cu speranţa că vor obţine un loc mai suspus. Numai că le voi refuza pe toate - sfat pentru toţi: elevele de liceu aduc cele mai mari probleme în cazul unei relaţii, tu fiindu-le profesor -, şi mă voi mulţumi în a le ţine pe jar, să mă văd cu un rânjet pe faţă când îşi aranjează decolteul și își mişcă fundul în unduirea fiecărui pas la întoarcerea către bancă. În astfel de momente mă voi ruga să nu am vreun “răzvrătit” (a se citi elev cu orientări sexuale încă nedefinite) în clasă, căruia să nu care cumva să i se scoale vreo idee.

Mai sunt momentele cu inspecţiile, când doi-trei profesori cu apucături de inchizitori vin în clasă şi sunt gata să mă pună la zid pentru fiecare greşeală. În prevederea unui aşa moment voi avea un întreg scenariu în care ai mei elevi vor fi cei mai buni, prin simplul fapt că vor şti totul, datorită faptului că majoritatea inspectorilor habar n-au care-i materia şi se ghidează doar după programă. Eu îi voi aproba la fiecare cuvânt scos, indiferent cât de idioată va fi afirmaţia lor, iar inspectorii vor înjura în gând că nu m-au prins pe picior greşit. Sper doar ca directorul liceului - dacă îl va lovi ideea să vină într-o inspecţie pornită din plictiseală - să nu fie profesor de Română. Dacă va fi şi mă prinde pe picior greşit... nu-mi mai fac planuri pentru banii câştigaţi în urma meditaţiilor.

În final îmi voi aştepta pensia, dar nu cea de profesor, ci alta din alt loc de muncă pentru că asta cu predatul am s-o fac aşa, ca pasiune, în rest mă voi ocupa cu lucruri serioase, ceva care să-mi plătească facturile. Nu, nu doar angajat la Meditaţii SRL.