Și zeii au probleme psihice

Dragă Jurnalule,

Sunt eu, creatorul tău indirect, Dumnezeu, şi am venit să-ţi umplu paginile cu problemele mele. Ştii bine că acum câteva milioane de ani am creat nişte lucruri pe care le vedeam ca fiind ideale, un ecosistem al meu unde să pot face nişte fiinţe fericite. Mi-am făcut planul atunci şi l-am desfăşurat pe mai multe zile, la început cam 12 zile, dar apoi mi-am dat seama că pot compacta munca şi să termin mai repede. Am făcut lumina, cum era şi logic, să vadă şi cei şi cele care vor apărea mediul în care există. Imediat a apărut unul în salopetă, cu o curea pe care avea multe unelte, o foaie în mână şi aere de şef. Mi-a spus că e electricianul şi că trebuie să mă sancţioneze că n-am instalaţia corect pusă. Am zis că are dreptate, aşa că i-am vârât o "atenţie" în buzunar şi mi-a rezolvat instalaţia imediat, cu o semnătură pe hârtie.  

Apoi am zis să fac şi nişte fiinţe, animale, insecte, eventual şi planete, printre multe alte lucruri plănuite. Am făcut animalele şi a apărut un grup pestriţ cu pancarte în mâini, cu portavoce întrebându-mă ce fac eu acolo, că rănesc animalele, că ei vor chema Poliţia Animalelor. Ei nu voiau bani, ei voiau atenţie, ştiu asta pentru că deja le-am oferit bani şi s-au arătat jigniţi. Le-am dat în grijă un ONG, PaceaVerde, internaţional de altfel şi cu zeci de simpatizanţi. Mai nou am aflat că vor să se ducă şi-n spaţiu să vadă ce extraterestru e exploatat fără voia lui. Or fi şi exploataţi cu voia lor? Rog soţii să se abţină de la a răspunde.

Între timp am mai făcut şi nişte planete, am creat material pentru tine, celuloza copacilor, şi iar ajung la începutul prelegerii mele. Ţi-am spus că am creat şi stele şi planete? Le-am făcut, că altfel nu aveam unde să pun animalele, dar stelele pe cer le-am aruncat aleatoriu, fără să ţin cont de ceva. Apoi, după câteva zile, au venit la mine nişte dudui cu cărţi în mână, cu globuri. Nu erau vrăjitoare din România, la asta mă gândisem şi eu prima dată, ci erau cititoare în stele. Am rămas puţin prost când am văzut câtă importanţă dau astea tuturor lucruri create de mine, întinse pe cer, şi mi-a fost teamă o lună să mai deschid uşa că cine ştie peste ce dau.

Am reuşit să fac şi omul, în primă fază bărbat, fără ţâţe sau cur şi m-am gândit că e anost să aibă lumea doar pentru el, astfel că doream să-i fac o parteneră, care să-i dea un echilibru. Până s-o fac pe ea au venit unii, cică de la ONU cu drepturile omului, că dacă este liber în tot ce vrea, dacă decide singur ce face, dacă are drept de vot, dacă are loc de muncă. Eu i-am luat deoparte, li l-am arătat cât de liber e, nici haine nu-l forţam să poarte, şi am încercat să le dau bani. Ăştia la fel n-au vrut, dar mi-au cerut să distrug turnul Babel şi să le dau o singură limbă, iar eu ca să fac puţin mişto de ei le-am dat engleză. Am auzit că mai nou au aplicat-o în toată lumea. Dar să revin la om, i-am creat o femeie, Eva. Nu o aşez bine lângă el că apar nişte mulţi indivizi şi individe cu drepturile oamenilor căsătoriţi, cu asociaţii că să vadă dacă femeia e maltratată, au venit chiar şi din partea protecţiei copilului, deşi nici nu aveau aşa ceva. De toţi am scăpat cu bani, dar ăia de la protecţia minorităţilor sexuale mi-au mai cerut şi câte un miting anual.

Înţelegi tu, Jurnalule, cu ce mă confrunt? Acum am încercat să distrug tot ce am creat, dar indirect, ca să iau totul de la zero. Am încercat cu evoluţia, dar nu s-au lăsat duşi, decât dinozaurii şi câteva specii oarecum trecătoare, apoi cu cutremure şi vulcani activi, nici aşa, decât le-am crescut valoarea oraşelor-bordeluri, ca Pompei. Mai nou i-am învăţat pe oameni treaba cu energia nucleară, iar ei au construit centrale. Acum aştept doar să dispară şi deja am planul de viitor, după ce curăţ planeta. Voi crea gândaci de bucătărie.

Un strop de ură-n pahar

Domnul îmbrăcat cu o geacă de piele se ridică și-și spune povestea. Eu urăsc oamenii proști, urăsc invidia și sunt invidios pe bogătași, urăsc animalele de companie și în special femeile cu ţâţe mici și fără cur. Peste degete îl lovi ca un fulger nuiau ghidată de femeia care stătea în centrul lor. Nu îi lipseau bustul sau fundul, cum aţi crede, care erau destul de generoase, ci ea era să-i spunem educatorul acestui grup mixt de oameni. Vocea ei era caldă și parcă dornică să stea până în zori la o discuţie despre nimic dacă i-ai fi cerut. Domnul A., am mai discutat, trebuie să vă spuneţi că iubesc cutare lucru, iubesc anume situaţie, nu să rămâneţi tot cu ura în suflet. De exemplu spuneţi "iubesc femeile fără ţâţe și fund că sunt isteţe să compenseze lipsa fizicului". Aveţi drept pedeapsă să aplicaţi aceste lucruri și să rescrieţi lista, dar de data asta de o sută de ori.

Din spate o voce timidă se aude. Dar dumneavoastră, doamnă, nu aţi urât niciodată? Nuiau e lovită cu putere de masă și Educatoarea privește către tâmăra care a întrebat. Nu am urât, dar cred că voi începe cu tine dacă mai pui întrebări nepotrivite. Să trecem mai departe ţinând cont de cele spuse până acum.

Precum diavolul care este ponegrit și huiduit de toţi și totuși are mai mulţi adepţi decât Dumnezeu, Allah si Budda la un loc, așa și ura este un sentiment select. Niciodată nu dispare, rămâne cel mult în stare latentă, în ură nu te poate dezamăgi nimeni ca în iubire și este crescătoare, rareori să scadă. Ura e percepută doar ca ceva urât pentru că oamenii nu vor decât perfecţiunea, frumosul din lucruri, uneori (mai mereu) trecând cu graţie peste restul. Ura, această lipsă a compătimirii i-a făcut pe oameni să evolueze cât de cât stabil, căci efectele lipsei urii se văd în prezent. Sunt acceptate minorităţile sexuale care au existat dintotdeauna, dar mai nou cu cereri de drepturi, sunt acceptaţi oamenii cu handicapuri fizice sau psihice și mai sunt acceptaţi și oricare categorie care nu se încadrează în limitele teoreticei normalităţi. Pe măsură ce handicapurile sunt acceptate exista o omgenizare a oamenilor, o transmitere a genelor cu probleme și altora și ajungem să ne distrugem ca rasă doar pentru că avem compasiune. Bună c-o avem, dar e prost drămuită.

Cei nebuni, psihopaţi, retardaţi mintal, sau orice altceva pe bază de psihic sunt introduși în societate, astfel că aceleași gene se transmit, inteligenţa sau capacitatea de a evolua sau de a dobândi noi calităţi fiind periclitată. Această latură afectivă ne distruge. Animalele își anihilează defectele, nu ai șanse dacă ai probleme, dar noi începem să acceptăm. Randamentul propice este obţinut când îţi poţi desfășura munca la parametrii cât mai înalţi, iar dacă se vrea o acceptare a tuturor defecţilor, asta ar trebui să se realizeze în incinte precum lagărele, dar desigur, cu condiţii umane, dar cu aceștia delimitaţi de societate.

Este o viziune cinică cea de sus și condamnabilă în ochii multora, dar gândită la rece este cât se poate de realistă. Având parte afectivă încastrată în cortex nu ne putem pune cu securea pe toţi cei care nu ni se par normali, dar pot fi separaţi fără să comitem genociduri precum Hitler sau liderii din fostul bloc comunist. Populaţia se mărește, iar separarea se poate face și mai ușor, o mai mare stricteţe când vine vorba de nou-născuţi. E fiinţă și n-ai voie să te legi de ea, dar de o dogmă este nevoie. Sau vom ajunge să considerăm retardismul, bolile ereditare și lipsa capacităţilor optime drept normal și natural.

Trei! Și toți trei într-unul

Pe buza dezastrului un semnal a anunţat că sfârșitul e aproape, iar speranţele dispar ca zilele dintr-un bolnav de cancer. Din exterior situaţia nu anunţa nimic, momentul zilei era unul întâmplător, dar dezastrul nu ţine cont de nimic. Totul s-a prăbușit, oamenii au murit prinși într-un joc ciudat al naturii, între cutremur și clădiri care căutau pământul cu aviditatea unui căutător de pepite de aur. Din cenușa arderii vieţii și din molozul sub care spiritele părăsesc trupurile sfârtecate spre a dispărea în cerul mare și albastru, peste câteva mări, mai multe ţări și prin ceva minţi scrutătoare de dezastre s-au născut trei personaje. Acestea sunt Cinicul, Moralista și Ipocritul, iar ei au apărut, s-au pus la masă și au discutat.
…

C: Acum că ăștia au murit, mă rog, nu toţi, dar mulţi, ce mă fac eu de hentai-uri?
M: Cum poţi spune așa ceva? Oamenii ăia suferă, mor pe capete și tu faci astfel de miștouri ieftine!
I: Așa e! Abţine-te și tu, te cred că ţi-o fi greu, dar mai taci uneori.
M: Crezi că e amuzant când vezi din exterior? Dacă tu ești bine nu înseamnă că totul e bine în lume.
C: E, ho! Că nu v-am f*tut și nu v-am plătit! Am zis și eu, ceva ce aţi gândit și voi, dar nu o spuneţi, închistaţilor.
I: Acum, dacă spui așa, ai și tu dreptate, că e real, dar totuși.
M: N-ai dreptate, dragul meu. E important să fim alături de oameni, să se simtă și ei încurajaţi.
C: Ei, da! La asta nu m-am gândit, eu aș pune și de o cauză pe Facebook, să simtă oamenii de sub dărâmături că sunt sprijiniţi. Moralicește vorbind.
I: Hai că am deschis pagina. Ce nume să-i dăm?
M: (cu un zâmbit din acela tâmp cum că ar rezolva ceva) Bravo! Așa! Acum vor fi și ei mai bine, se vor bucura când vor vedea valul stârnit de noi.
C: Sunteţi de coșmar. Oamenii ăia sunt sub ape, blocuri căzute și lăsaţi fără nimic și pe voi vă f*te grija mai ceva decât vă f*te o curvă pentru a face o Cauză pe Facebook.
I: Adică de ce nu e bine? Adică dacă pui problema așa într-adevăr nu are rost.
C: Nu e bine pentru că nu e. Uite, eu sunt muritor de foame, mă ameninţă o doză letală de radiaţii și sub două plăci de plafon mă-mprietenesc cu ficatul meu tot mai mult și tu crezi că mă ajută pe mine un like și un mesaj pe o reţea de socializare.
M: Ești un introvertit care nu vede dincolo de pura raţiune. Trebuie să simţi cu inima. Oamenii au nevoie de credinţă, de speranţă. Ah, aibă-i Dumnezeu în pace pe amărâţii ăia că tare au nevoie.
C: Dumnezeu din părţi! Ei nu cred în zeul tău trecut prin chin. Și la ce te-ar ajuta acum un prieten imaginar?
I: Păi, te ajută! Sau, de fapt, nu. Adică, păi...
C: Taci! Niciodată nu ești de o parte sau alta, curvă la două capete.
M: Nu contează în ce cred ei, Domnul îi ajută.
C: Da, domnul de la situaţii de urgenţă să le scoată corpul de pe unde n-ai crede. El da, un duh nu!
I: Aici îi dau dreptate lui C., cei de la situaţii de urgenţă chiar sunt de ajutor.
M: Taci, mă! Mă enervezi până și pe mine.
C: Rămâneţi cu prostiile voastre, eu plec!
…
Ușa s-a trântit în spatele lui, iar M. s-a dus până la altarul improvizat pe birou încă de când s-a anunţat sfârșitul lumii, adică de când a învăţat să citească și a început o sumedenie de incantaţii și rugăciuni. I. s-a proptit în scaunul PC-ului și prima dată a dat un like cauzei apoi a intrat cu un cont fals și a folosit ideile lui C. pentru a demonta utilitatea cauzei. Desigur, a revenit de pe un alt cont, prin care a susţinut cauza, dar cu ideile lui M.

Te întrebi tu unde ești? Probabil că te vezi ca fiind la mijloc, nici ipocrit, dar nici astfel de moralist. Ca să vezi, mie la mijloc îmi dă ca fiind ipocrizia.

Poveste cu tag și like

Pe vremea când omul încă se scula de după industrializare şi totodată îşi pregătea armele pentru niscavai două războaie, românu' dezvolta conceptul de socializare şi de happening împreună cu "pretinii". Popor credincios, acum 2000 de ani avându-l pe Zamolxes pavăză, iar în zilele noastre pe Zdamăsii, concentrăm socializarea într-un eveniment de mari complicaţii spirituale. Parastasul. La un aşa eveniment românii au dezvoltat o întreagă cultură a twitter-ului. Serverul, adică locul de concentrare a informaţiilor era casa răposatului, iar userii erau chiar vecinii, familia, hămesiţii satului şi vreo doi-trei foşti prieteni de pahar. Exemple de tweet-uri: "Maria a Chiorului iar a fost prinsă cu popa sub pat şi cu primarul în beci #curvă", sau chiar "Iar se puseră să-şi tragă pumni în cap ai lu' Bucea cu ai lu' Văcaru #bătută-pe-islaz". A venit războiul şi apoi comunismul şi morţi au fost tot mai mulţi, atât de mulţi încât peste ăia mai neînsemnaţi, mai săraci se trecea, că acolo nu se strângea lume.

Aparatul de fotografiat a fost o reală invenţie, acoperind dorinţa oamenilor de umor. Cum umor? Simplu. Era o vreme când nu toţi aveau oglindă prin casă, iar geamurile erau reprezentate de un plastic prins în patru pioneze băgate în perete, astfel că nu puteai să râzi când te recunoșteai într-un ciob. Dar puteai râde când te vedeai în poze. Dacă atunci când venea fotograful nu se făceau şezători unde fiecare să mai discute una alta, asta se rezolva când veneau rudele în vizită sau voiai să te lauzi. Scoteai pozele, le înşirai pe pat, şi erau privite. "Fir-ai al boalii, uite ce frumos e, mânca-l-aş!", auzeai câte o femeie căreia îi pica privirea pe vreo poză unde ai reuşit să îţi ascunzi mămăliga dintre dinţi, închizând gura, şi pentru că e mai mult bust, nu ţi se vedea nici pământul de răsad de roşii dintre degetele de la picioare. Acea afirmaţie era drept un like. Acum treaba cu relaţiile, pe vremea aia ideea de complicated era mai simplă: a lu' cutare e borţoasă. Asta da complicaţie, şi pentru ea, că de-acum clar nu mai poate poza în fata mare şi pentru el, că furca şi coasa încă erau folosite cu o dexteritate mai mare ca a Întâiului Cosaş al ţării, Boc. "Leana s-a hârjonit cu ăla şi acum e grea" sau chiar "o luă şi pe strâmba lu' Beleaznă cineva", erau modurile de a ţine evidenţa fetelor disponibile.

Marile evenimente se anunţau uşor, și deşi părea la ordinea zilei, o bătaie luată de soţie era mereu amuzantă şi de urmărit, pentru că show-ul se schimba. "Săriţi lume, că mă bate!" era chemarea la ajutor. Lumea de grabă venea, care pe la garduri, care pe la geamuri (după ce dădeau plasticul la o parte) şi în funcţie de cât dura, era şi satisfacţia exprimată: "'T-o-n gură de proastă, iar a prins-o beată" sau "Acum parcă a fugit mai repede că data trecută. E clar, căpăta experienţă".

Zuckerberg să nu se mai dea rotund, noi făceam asta înainte de net şi Facebook, ba chiar mai mult, aveam şi internet wireless. Cum nu?! A găsit cineva vreun cablu îngropat în România?

Arhimedie de cultură

Mi s-a pus Patapievici într-o zi că nu mai vreau vreun Jung în coastă de la incultură, aşa că m-am apucat să citesc. Am pus mâna pe Baltag şi am dat cu el în golul meu de cunoştinţe până a sărit sânge Roşu şi negru, iar atunci mi-am dat seama că nu mă mai pot opri. Am Stendhal puţin pe gânduri când mi-am făcut Critica raţiunii pure, dar apoi m-am pornit din nou. Eram o Mioriţă scăpată din turma ciobanului Bucur, şi în timp ce ceilalţi îl căutau pe Ursul păcălit de vulpe pentru a-l pedepsi, eu îmi făceam de cap prin lume. Ei n-au găsit decât un alt urs, pe Fram, ursul polar, astfel că fără vinovat în Proces(ul) au lăsat-o moartă în Groapă. Încă îmi umpleam golurile când iscat-am valori şi preţuri noi pentru corola de minuni a lumii. Dar Hanu Ancuţei, acest Complexul lui Oedip de stări, era închis, iar pe drum n-am găsit niciun Neguţător din Veneţia ca să-mi vând marfa, m-am resemnat pe câmpiile asire, căci e cale lungă până la steaua care a răsărit, steaua norocului meu.

Ion m-a îndrumat să scap de marfă rapid, că mă prinde potera cu ea şi că Pădurea spânzuraţilor scrie pe mine, că Apostol nu pot să fiu, sunt prea Bologa ca să mă călugăresc, poate doar dacă aş nimeri În vreme de război, dar altfel slabe şanse. La ţepe înainte, îmi spun, dar mă duc şi La ţigănci, că am auzit că astea dau bine cu ghiocul, cine ştie, poate fac o călătorie cu Maşina timpului până peste ani, când voi fi scap de griji. Acum, să încerc şi o psihanaliză şi ajung la concluzia că aşa e, unde-i carte e şi prostie, căci pic în altă extremă, unde e carte la mine, e prostie la ceilalţi, care nu văd Luceafărul care străluce în intelectul meu. Per total însă e foarte bine, mă păstrez în formă Metafizică, pe măsură ce sunt Princepele insulei mele de cunoaştere. Acum, că tot am aflat atâtea, aş vrea să văd cum ar fi să fac o Călătorie spre centrul Pământului, dar ăştia la cinema nu mai au în 3D, astfel că mă mulţumesc să visez că fac Ocolul Pământului în balon. Ia zi, sefu’, îţi vând două-trei valori? La preţuri noi, să moară mă-sa lor!

Calificările din liceu

Profesorul intră pe uşă, la fix, fix zece minute după ce ora a început deja, dar oricum e dirigenţie, astfel că-şi permite. Elevii se grăbesc care încotro să-şi ocupe locul şi să vadă ce mai spune acest zeu în ochii lor. Se aşează calm la catedră, parcă nederanjat de zumzetul general şi deschide catalogul.

Prof: - (după ce îşi scoate telefonul şi şi-l setează să sune când se termină ora începe discuţia) Ia ziceţi, măi, ce lecţie am avut pentru azi?
Şefu’: - Cum lecţii, dom' profesor? Păi, ce, şi la dirigenţie avem aşa ceva? (Şi încearcă un râs sarcastic ca de idiot notoriu, dar fără să fi făcut măcar vreo glumă)
Prof: - Da, băi, găinarilor, aveţi lecţii. Ia zi tu, Andra, ce am avut de făcut?
Andra (elevă cunoscută din liceu, un fel de curvuliţă pe care o vor toţi): Nu ştiu, dom' profesor, că n-am caietul şi am uitat să-mi fac tema.
(Sala întreagă tremură sub un râs haotic)
Prof: - Gura, bă! Dacă are creierul mai relaxat nu înseamnă că tre' să râdeţi de ea. Gura! Nu poate vorbi cu două guri, iar cu toţii ştim pe care o foloseşte ea.
(După ce şi-a aranjat poziţia la catedră, adoptând una mai comodă îşi drese vocea parcă pentru ceva profund)
Prof: - Băi, ştiu! Ia spuneţi, ce vreţi să vă faceţi? Hai, tu, prima! (spuse el arătând cu degetul pe eleva tocilară din prima bancă)
Toci: - Eu?!
Prof: - (puţin iritat de întrebarea ei) Nu, fă, tuto, umbra ta! Desigur că tu, ce tre' să pui repede o întrebare retorică? Dă răspunsul acolo.
Toci: - Eu vreau la Facultatea de Matematică. Vreau să ajung profesoară şi să ajut elevii să descopere plăcerea cifrelor.
Prof: - Vrei o pulă şi tu. Pe dracu' să-i înveţi cum să descopere alea-alea. Tu vrei să faci meditaţii la greu cu ei, după ce îi laşi în prealabil corigenţi. Dar măcar mă minţi frumos, mai schimbă placa şi-mi vei părea mai dragă. Tu, spune! (acum pe direcţia degetului lui arătător era miss-a, care arăta bine pentru clasa a 10-a, ţâţe medii, dar ferme, purta rareori sutien şi acum sfârcurile ce i se iţeau pe sub bluză demonstrau că nici acum nu avea, şi avea şi un corp acceptabil, cam cum are media de miss-e)
Miss-a: - Eu vreau să mă duc la ASE şi să fac ceva cu relaţii internaţionale.
Prof: - Să ştii că ţie chiar ţi se potriveşte, ai destule relaţii internaţionale, etnice şi naţionale de pe acum. Măcar să îţi foloseşti calităţile de comunicare pe sub vreun birou de director mediocru.
Miss-a: - Da' de ce mă jigniţi?
Prof: - Eu? Să te jignesc? Da' ce-am zis? Îţi uram de bine în meserie. Şi ia nu mai face gură că mă bagă ăştia la corupere de minori.
Prof: - (Din ultima bancă se ridică o mână, oarecum timid, profesorul vede şi observă şi cine a ridicat-o) Da, Alina, spune şi tu. Nu mă dezamăgi.
Alina: - Dom' profesor, eu vreau să termin liceu şi apoi mă duc la mama în Italia. Are ea un italian acolo care e un fel de "peşte" şi până acum a strâns vreo 10 000 de euro. Din a 8-a mă fut cu toate loazele astea şi nu câştig nimic, plus că mulţi se laudă aiurea, aşa că acolo să câştig ceva cu fila cec dintre picioare.
Prof: - (cu un rânjet devenit chiar râset strident în liniştea provocată de răspunsul Alinei) Hai că eşti bună, uitaţi, mă, una care ştie ce vrea. Are o gaură, sondează în ea după bani ca un arab după petrol.

Ora s-a terminat când a sunat alarma de pe telefonul profesorului, el a ieşit din clasă şi pe faţă i s-ar fi putut citi mulţumirea că mai are şi oameni realişti în clasă. Acum, pe unde o fi lăsat-o pe aia de-a doișpea care se dădea la el?

Duzina de diferențe

Care este...
Diferența dintre o mașină și Dacia 1300?
- în a doua nu te plouă decât când plouă afară.
Diferența dintre un politician și o curvă?
- niciuna, dar îmi place să pun întrebări retorice.
Diferența dintre un politician și o curvă?
- niciuna, dar îmi place să pun oamenii să gândească.
Diferența dintre o fată urâtă și una frumoasă?
- vreo zece cutii de fard și câteva operații estetice. A, și rasul mustății și epilatul pe picioare.
Diferența dintre un profesor și un meditator?
- primul folosește școala pentru a strânge subiecți pentru cea de-a doua personalitate a lui.
Diferența dintre o mamă și un tată?
- e ceva între ei, dar mai mult în ea.
Diferența dintre un scriitor bun și unul prost?
- pilele pe care le are la criticul care îi va judeca opera.
Diferența dintre un elev supradotat și unul mediu?
- minimum zece centimetri în plus la primul. În grosime!
Diferența dintre persoanele care merg cu mașina și cele care merg pe jos?
- încălțămintea mai curată pentru primele.
Diferenta dintre o femeie fidelă și o curvă?
- tehnicile de păstrare a secretelor.
Diferența dintre un boschetar și un bogătaș cu mașină scumpă?
- câteva studii superioare. Pentru primul!
Diferența dintre un fotomodel și o scândură?
- îmi cer scuze, astea sunt identice, la fel de urâte și la fel de nefutabile.

Jigniri dulci -8-

"Măcar sunt un om bun".  

Aşa şi? Cine dovedeşte asta? În faţa cui contează, sau unde se decontează? Când vei ajunge să beneficiezi de treaba asta? Niciodată. De parcă te aşteaptă cineva în rai, cu o coroană de lauri, pe care să o pui pe cap, în semn de mare reuşită în viaţă. Buni sau răi, când murim tot la fel suntem, la doi metri sub pământ într-un coşciug prea ieftin care crapă după un an. Iar în timpul vieţii în prea puţine ocazii contează cât de bun sau rău eşti. Deci, ce câştigi? Un bilet la loteria Rai-ului pe care scrie "necâştigător".

 

"Dar eu iubesc şi sunt iubit".  

Ei da, de către cine? Cine îşi ia atâta balast inutil încât să investească atâta iubire în vise? Totul e în timp real pe la noi, pe aici. Azi eşti, mâine iarăşi, dar trece. Deci, iar egal cu zero, pentru că şi alte mii de oameni gândesc la fel, deci, în cocluzie, conchizând, concluzionând. Nu ai nimic bun, doar faţadă de plafonare. Nu poţi "agăţa" pe alta, aşa că rămâi cu "mirobolanta" de lângă tine. Iar tu, femeie descurcăreaţă, nu poţi pune în 4 labe alt "boure" în stare de excitare, aşa că te mulţumeşti cu "Domnul 5 minute" din faţa TV-ului.

"Norocul nu a fost de partea mea".
Sau: "Aşa a vrut Dumnezeu, sunt la mila lui".  

Ei bine, eşti la mila lui, dar lui i se rupe de un alt cre(ş)tin care înşiră cruce după cruce când joacă la loto, sau când e în sesiune la facultate. Iar partea cu norocul, da, nu ai noroc, dar nu că ai fi încercat să faci ceva în viață fără să te bazezi pe noroc. Eu le propun tuturor celor care cred în noroc să stea acasă şi să aştepte ca grămada de bani să se reverse. Norocul sigur îi va aduce. Asta dacă nu vor avea ghinion, iar! Şi uite ciclul cum intră în ciclicitate.

Încheierea unei povești

Nu aş fi vrut să scriu aceste rânduri niciodată, cruditatea şi realismul lor sunt dezarmante, şi totodată ele marchează finalul a ceva foarte frumos, cea mai frumoasă legătură între doi oameni, care să nu fie bazată pe sex. Sper să nu se supere cel care este implicat în această poveste şi să îşi dorească să nu mă fi cunoscut vreodată, dar trebuie s-o spun, chiar şi aşa, indirect. Astfel că să încep.

Te-am cunoscut de mic, când eram puştiul ieşit din negura anilor de debut ai Renaşterii post-comuniste, iar tu erai atât de simplu şi fără pretenţii din partea mea. M-ai deprins încet-încet cu tainele acestei comunii, m-ai învăţat cum trebuie să mă port şi ce să ştiu, apoi am aplicat în legătura noastră. Mai ţii minte când dimineţile ne prindeau pe-amândoi împreună şi când mă trezeam de cu dimineaţă în weekend numai pentru a te asculta şi privi? Au fost vremuri frumoase şi pline, vremuri când şi eu eram mai simplu şi nu-mi păsa de multe alte lucruri. Ne-am cam răcit după 2000, acesta o fi fost începutul rupturii, această trecere în noul mileniu. Mai ţii minte când mă convingeai să... orice? Când eu voiam să mai citesc, să mai învăţ, iar tu îmi spuneai "nu!", iar eu ascultam, crezând că tu ai mereu dreptate, doar ştii atâtea lucruri. Pe ascuns, la şcoală, au început să-mi placă aceste scrieri din cărţi, şi cred că astfel te-am trădat, dar nu-mi pare rău, căci astfel am ajuns să-ţi scriu această scrisoare. Totodată cred că este şi ultima noastră discuţie, aşa indirectă cum este.

Între timp am cunoscut pe altcineva. Da, probabil că bănuiai asta. Ştie mai multe lucruri ca tine, are atâtea atuuri cu care să mă ţină aproape, am tot încercat să-i aflu secretele şi n-am reuşit în totalitate, şi are un as în mânecă, este precum frumuseţea, îl relevă doar când are nevoie sau când eu doresc.

Asta este, bunul meu prieten, Teveule, trebuie să-ţi spun direct. We're done! Na, că ţi-o servesc şi pe englezisme. Da, ştiu, ne-am distrat când stăteam în faţa ta şi chicoteam la desene animate, când nopţile, sub adăpostul păturii, mă prindeau pe vreunul din filmele tale deocheate. Acum am găsit pe altcineva, numele îi este Piciu, are şi acea caracteristică de care ţi-am zis, Internet, şi m-a cucerit din prima. Acum nu fi trist, încă sunt suficiente minţi pe care să le corupi, dar a mea aşteaptă netezirea pe culmile Interneții. Hai, pa, bă, ne mai vedem!

Cum am ajuns matematician

Titlul este atrăgător, iar articolul deja pare un tutorial. Aşa o şi fi, dar nu asta vreau să fac, adică să învăţ lumea matematică mai bine decât Matematicus însuşi (nenea nu există, dar cineva trebuie să fi inventat matematica, nu?), ci vreau să-mi spun povestea. Am ajuns la liceu prin clasa a noua, însă ducând cu mine o proastă experienţă la matematică, deşi mă recomanda o medie bunicică de la testele naţionale. Primele ore, "piciul" de unu nouăzeci de la tablă îşi făcea de cap cu creta predând o lecţie, iar eu eram încă nostalgic în legătură cu nota de la examen. A venit apoi prima scoatere la tablă. "Ia să vedem cine iese la tablă". Eu eram deja pe jos, căutam pixul dărâmat în prealabil, sperând că nu mă vede, şi ştiam că numele nu mi-l ştie. "Tu! Da, tu, te-am văzut, hai la tablă!". Ies, mă uit la exerciţiu - habar n-aveam că trei luni de pauză pot aduce un aşa gol în memorie - şi dau să rezolv. Dar îmi vine o idee. "Dom' profesor, da' aici nu mergea să aplicăm formula cutare?". Mă priveşte suspicios, dar muşcă momeala. "Nu, aia merge la următorul. Dă creta să-ţi arăt". I-am dat-o, şi numaidecât problema era gata.  

A venit apoi prima temă verificată de el. Eu fără temă, la baie nu puteam ieşi, tabla era ştearsă, telefon n-aveam să zic că mă sună cineva, iar el, da, el, era atât de aproape. Mă loveşte o idee, dar atât de tare că a făcut crater unde a picat. Modific titlul lecţiei cu "Temă". Schimb şi data, vine la mine, "dar vai, uite ce de-ai lucrat! Bravo! Aşa să tot fie elevii!". Episodul a fost încununat de succes, până când a treia oară nu a mai ţinut şi şi-a dat seama. Spre sfârşitul anului să verifice iarăşi tema. Ca să vezi, eu tot fără. Cred că e o conspiraţie! Vine, eu mâzgălisem repede un titlu pe foaie, iau cartea şi mă trezesc vorbind. "Dar aici cum se face? Am văzut că n-avea răspuns la sfârşit". Ia el cartea, se uită la exerciţiu, şi apoi îl văd plecând, cu cartea tot în mână, şi cu ochii tot în ea, către tablă. "Mă, chiar e dificil! Cine l-a făcut pe doişpe?". Nimeni nimic. "Bine, hai să-l rezolvăm!". Şi până la urmă l-a dat gata.  

Dar m-a dat gata şi pe mine, până la mijlocul primului semestru din a zecea îmi ştia tehnicile şi mă lua la sigur: "N-ai temă, iar! Şterge tabla şi rămâi acolo!". Dar un an de zile, primul de liceu, aproape că am fost crezut un geniu tăcut. Atât de tăcut că nici eu nu auzisem de mine.

Zâmbește, om va fi mai greu

Câinii sunt cei comunitari, adică fac parte din comunitate, dar fără să plătească ceva. Sunt hrăniţi gratuit, fac sex gratuit, fără să existe vreun "peşte" care să le ceară bani pentru aşa ceva, pot chiar să se bată între ei fără să se ferească de ochii indiscreţi şi de aparatele de fotografiat. Ce să mai, exceptând momentele în care eşti alergat cu un laţ care este gata să te spânzure dacă de la capătul celălalt se trage mai tare, şi exceptând momentul când vine iarna şi iar n-ai unde să stai, câine nu e aşa rău. Dar el e doar o parte din societate, din comunitate, iar cealaltă parte e omul. Ah, da, chiar omul. Pe acesta nu-l poţi fugări cu hingherii, că cică are drepturi şi nu ai voie să-l bruschezi. Nu-l poţi nici eutanasia că pedeapsa cu moartea a fost abrogată - dar ca mic detaliu, cu o rangă şi doi saci de ciment se rezolvă. Şi nu-l poţi nici castra, că se opune, însă uneori se pseudo-castrează punându-şi tot felul de cauciucuri şi substanţe pe unde poate când vine vorba de procreare.

Omul acesta, tot din comunitate făcător de parte, deci comunitar, este fenomenal abia când te dai înapoi şi-l observi. Îi este imposibil să ştie unde şi-a pus telefonul, să-şi găsească maşina în parcare şi chiar să-şi facă o cafea fără s-o dea în foc, dar reuşeşte impecabil să oprească alarma ceasului în maximum două secunde, cu ochii închişi, şi întinzând mâna la minimum juma' de metru de el. Iar asta e doar în casa lui, însă când iese afară este mereu antagonist la ceva, indiferent de care parte a baricadei e situat. Dacă e şofer, urăşte pietonii, dacă e mergător cu piciorul urăşte şoferii, însă în oricare dintre situaţii el urăşte bicicliştii.

Omul comunitar este tipul la care te uiţi, scuipi în piept, te dai trei paşi în spate, faci trei cruci şi te rogi să n-ajungi ca el atunci când îşi cară cumpărăturile. Ar prefera să care de două ori mai mult decât să facă același drum de două ori. După ce şi-a dus pungile în casă, a scos produsele şi le priveşte admirativ, el îşi fixează o ţintă de discuţie, căci se poate simţi singur. Ia telefonul, formează şi sună. Te sună. Abia ajungi la telefon, îl ridici, "Alo!" şi nimic. A închis. Apoi suni tu, imediat, însă sună vreo treizeci de secunde încontinuu, poate ş-un minut până răspunde. Serios, ce a făcut după apel? A lăsat telefonul şi-a fugit? Are tentă de atentator la modul "loveşte şi fugi", dar el redeseneaza scenă şi o dă cu "enervează şi fugi".

Acelaşi om, alt mediu, un calculator şi câteva gânduri perverse. Dar ce te faci când te prinde cineva cu mâna la problemă şi cu pantaloni puţin în vine? Laşi capul în jos, te asemeni cu un rac, şi din penibilul situaţiei naşti cea mai bună poveste de spus după câteva pahare de curaj. Ce să mai, omul naşte o poveste foarte bună doar după cea mai penibilă situaţie prin care poate trece ruşinea şi moralitatea umană. Să vă spun ceva din copilărie, când se făcea că er...

Dar să las pe altă dată. Vreţi să cunoaşteţi un aşa om? Bun, duceţi-vă la oglindă, uitaţi-vă lung, fiecare este acel om comunitar. Nu fugiţi de el, şi mâine va fi acolo.

Săntimente, iubîre, de-ale lor

Dubioase sunt căile Domnului, mai ales când face glume şi schimbă indicatoarele drumurilor. Dubioase sunt şi stările prin care trec elevii, iar ca un mare romantic (-olog) în de-astea iubirea nu puteam s-o ratez. Închid cartea cu Eminescu, îl las şi pe Bacovia cu iubirea lui lugubră, şi fac propria definiţie. Am nevoie de un El şi o Ea, ah!, cuplu primordial, să le zicem A. şi E.. Acum că i-am cuplat, ca Frankstein îi ridic până la cer, un fulger îi loveşte şi brusc descoperă o senzaţie ciudată (nu e cea la care vă gândiţi, you perv!), şi anume iubirea. Bot în bot, ca meduzele, buze-n buze, stau şi ei doi, hai că se termină pauza şi fug la ore, dar au SMS-uri destule pentru a continua.

Dar ce-mi văd ochii, sfântă catastrofă!, fuse-fuse şi se rupse relaţia, na!, că au făcut o nefăcută. Ea-şi rupe fir de lacrimă ce picură pe obraz, el se rupe prin alte părți, dar revenim la ea. Sărăcuţa, cum suferă, mai că aş zice că descoperă tortura sufletului acum, că este sfâşiată pe viaţă. Simt o chemare acută să-i dau un imbold, cu tente de faptă bună, de realitate. Deci, cum spuneam.

Fruntea sus, găseşti pe altu', oricum nu te merita, e doar un prost. Ah, aşa-i că nu merge? Bine, deci revin. Gata cu plânsul, îţi jeleşte inima după el, înghite o batistă, dar nu-ţi mai da atâta importanţă. Vai, nici nu ştii să defineşti în mai mult de şapte litere iubirea şi acum te vaiţi că ai fost trădată în jocul ăsta dubios al combinațiilor haotice interumane. Uite o veste bombă, ţine-ţi universul căci se va zgudui: nu eşti prima care iubeşte, nici ultima, iar ceva lacrimi vărsate nu te consolează, te fac demnă de milă! Ce o fi aşa greu să treci peste când încă eşti la vârsta la care nicio decepţie în iubire nu e sfârşit de lume? Zici că cu el ai simţit fluturi în stomac? Nu-i nimic, înghite o omidă, iar fluturii vor apărea. Zici că te-a făcut să simţi, ca niciun altul? Dacă te numesc nesimţită vei spune că te jignesc. Vrei un şerveţel? Dar nu pentru lacrimi, ci eventual ca să te ştergi la gură, să uiţi ce ai zis, că în maxim trei luni deja nu mai suferi. Unde-i demnitatea? A, am uitat că aşa câştigi atenţia celor din jur, toţi roată în jurul tău, iar mâine, din gură-n gură, eşti bârfa de vază a liceului.

Mă înjuri acum, că iau în râs suferinţa ta, înjură-mă şi mâine, dar uită-te în jur că nimănui nu-i pasă de suferinţa ta, doar că eu ţi-o zic direct. Sincer, nimănui nu-i pasă, dar eşti precum karma negativă, aduci negativism prin starea ta, de-aia toţi stau să te consoleze. Mai au şi alte treburi decât să te vadă cum te macini.

Ăsta-i pamflet, cine nu s-a prins, să-l mai citească o dată.

Dă filosof's speech

Se făcea cum că era, dar nu mai era, că s-a aprins lumina şi toţi au fugit cu pantalonii în vine, i-au chemat pe alţii, şi atunci au creat o masă amorfă, păstoasă, vâscoasă, de plafonare. Cine “e făcea”? Nimeni, dar vorba vine, însă vorba dacă vine, de ce nu stă? Dar dacă tot vine, mai şi pleacă? Însă de fapt şi stă. Stă pe loc când vezi lumina şi de fapt e ţeapă, este o lanternă care luminează mai slab ca o lumânare pe cale să rămână fără speranţă. Ah, uite ermetismul cum curge! Bun, eram departe, într-un cuib de lei, înconjurat de o hoardă de albine, şi-un ghem de şerpi mă aşteptau la un pas greşit. Şi aveam o aură de zeu atotneștiutor al instinctului de conservare.

Mă dau un pas în spate. Ptiu, drace! Nu înţeleg nimic din ce am scris mai sus. Iar mi-au fugit sursele de inspiraţie cum îi fug unei petarde secsi silicoanele, care la un pol, care la ecuator. Am ajuns să apreciez comunitatea umană pentru spiritul ei de a produce caractere supuse unui singur scop: s-o muleze (pe societate) pe modul lor de a fi, căci ei o schimbă. Mereu totul s-a împărţit în aşa ceva: cei care făceau “așa cum trebuie” şi cei care făceau “așsa cum cred ei că trebuie”. În final au câştigat cei cu acel “cred”, însă să nu ne cramponăm de detalii verificabile prin istorie. Există şi acum oameni care cred că printr-o caracterizare făcută fără inspiraţie şi fără umor reuşesc să demoralizeze un om. Ah, şi-acum ar trebui să scriu pagini întregi despre ipocrizie, pozând eu într-un autodidact care este formator de opinii şi atunci când deschide gura emite numai judecăţi de valoare. Nimic mai adevărat, imediat, să-mi găsesc speech-ul.

Ce? De ce mă laud? A, sunt un frustrat amărât, care a învăţat şi el să scrie cu două diacritice şi trei cuvinte din DEX? Desigur, şi asta e valabilă. Se făcea că cineva mi-a zis: “nesimțitule!” - bine, apoi mi-a trosnit şi-o geantă după cap de mi-au fluturat urechile ca-n reclama aia la Chappi, dar detalii -, şi eu m-am mirat cum de sunt aşa. Adică ce, nu simt? Pe bune că simt, am simţit când mi-a dat cu geanta aia în cap, şi i-am luat morţii la verificat, încă de la mămiţica ei până la ai ei strămoşi, de ziceai că-l caut pe Tutankamon în patria română. Dar na, am zis că e o simplă caracterizare. Apoi altcineva m-a numi “ratat”. Aşa? Doar atât? Cam da. A, ce bine, şi eu care credeam că sunt vreun soi de om de pus la vază. În vază nu, că e martie şi încă are mama flori în ea. Ratat sunt cum suntem toţi, căci nu văd pe niciunul vreo mare sculă după moarte. Bun, Einstein, şi alţii, au lăsat ceva în urmă. Şi? Atât? A, deci tot în pământ au sfârşit, cam ca orice cerşetor. Unde-i marele ne-ratat? Eu mă-mpac cu asta, măcar nu mă decepţionează viaţa.

Hai, gata, patru paragrafe, ca la orice eseu făcut în pauza de iubire dintre doi neuroni. Ultimele caracterizări pe care le-am auzit sunt aşa: “complexatule!”. Wow, chiar aşa? Ah, mi-a murit respectul de sine cu trei procente sub placa tectonică de zici că-l inventez eu pe Richter acum. Bun, sunt şi complexat, dar dacă eu sunt aşa, o femeie pierdută printre n reviste feminine mai ceva ca un boschetar pierdut printre gunoaie, încercând să aplice tot ce e pe-acolo, ce e? Cocteil de nesiguranţă, incertitudine, frică de părerea altora, lipsă de mândrie şi cu o părere foarte proastă despre ea? A, deci complexată? Şi ultima caracteristică, spusă chiar de ego-ul meu, a fost: “geniule!”. Sunt geniu, stâncă de inteligenţă, mândrie, orgoliu şi profesionalism, un giuvaier singur în vitrina oamenilor importanţi. Imposibil, zici? Deci, bun nu pot fi, dar rău da. Şi cum era, că să nu mai criticăm dur fără să știm totul? Am înţeles, mai revin pe-aici, mă duc să-mi fac notiţa ca să ţin minte.

Pus și Aici.  

Luceafărul dintre pixeli

Această poveste nu e pentru cei slabi de îngeri, nici pentru cei puternici de diavol, nu este cu feţi frumoşi sau cu prinţese zăvorâte undeva departe. Aici sunt fapte reale pe care le-am trăit până nu demult, într-un loc nu prea îndepărtat de cel în care stai tu acum, cititorule al poveştii mele. Nu a fost aşa plănuit, dar n-am mai putut rezista, am clacat, sunt om, la o judecată mai dreaptă iertat sper să fiu. Dar să-mi încep povestea, care se naşte în juneţea mea.

Auzisem vorbe despre această minune, această făptură, care îţi face viaţa mai uşoară, care te ţine în priză, care aduce către tine toate bucuriile şi cunoșţintele umanităţii, dar n-o încercasem pe deplin niciodată. Sau n-am avut norocul de a ne întâlni doar noi doi. Au fost doar întrevederi frugale, trecătoare, preţ de câteva ceasuri, maximum, apoi ne despărţeam iar. Dar parcă mereu eram supravegheaţi, ca doi încarceraţi care nu trebuiau să se cunoască, ci doar să se vadă, să-şi facă treaba reciprocă şi să plece. Totul aşa, până într-o zi când se poate spune că plătisem plăcerea.

Am intrat într-o cameră întunecoasă, fumul mă îneca, dar nu doream să plec, voiam să descopăr ce alţii ştiau deja, voiam să văd ce atrage aşa multă lume acolo. Cel care avea grijă de bunul mers al lucrurilor mi-a cerut banii înainte, am plătit doar o oră, chiar nu ştiam ce aveam să fac atâta timp, eu credeam că în câteva minute termin. Am fost lăsaţi singuri după ce tariful a fost fixat, iar eu am început să explorez o parte din ce-mi oferea. Plăcerea a fost instantă! Eram liber, făceam ce doream, se supunea fără să comenteze, fără să crâcnească, eram un mic zeu pe Pământul meu, totul era ca într-un vis pentru care îndelung aș fi făcut farmece pe la vrăjitoare prin camere de spirism obscure. Am aflat tot mai multe, era un domeniu atât de nou pentru mine, atât de plin de surprize.

Plăcerea creştea în intensitate şi când să îmi doresc şi mai mult, ora expirase. Bani nu mai aveam, astfel că mi-am luat cordial la revedere, am ieşit pe uşă cu capul plecat, cu mii de gânduri şi cu un singur scop: să revin cât de curând! Vreme de patru ani totul a fost cum nu îmi imaginam, apoi am descoperit plăcerea în altă parte, chiar la mine acasă, fix aceleaşi lucruri îmi oferea, dar în confortul propriei case. Acum am văzut imaginea dezolantă. Internet-cafe-ul la care am descoperit minunile internetului a fost închis! Calculatorul la care am accesat tot ce am dorit... a dispărut.

Am părăsit acel loc pentru calculatorul de acasă care oferea aceleaşi lucruri, dar fără să plătesc cu ora, poate doar curentul, însă regretul părăsirii a rămas. Acum ce pot spune?! Asta e, trec mai departe. Voiam să mă laud că îmi iau laptop, dar nu ştiam cum să spun.

Mențiune: Articol scris pentru Academia de Gashcă.

O zi vesel, o zi artist

E frumos să fii artist, poţi spune multe lucruri, dar fără să spui ceva cu adevărat, doar iei o mină serioasă, de parcă tot ce spui se poate și sigur se întâmplă să se transforme în aur. Bine, am clarificat în câtega cuvinte marele sens al unei meserii care-ţi ocupă tot timpul, acum visul meu de a fi artist urmează pe foaie. Vis, pentru că mi s-a întâmplat când dormeam.

Se făcea că aveam puţin peste 30 de ani, și mult peste vârsta la care ar fi trebuit să mă maturizez, și nu aveam nicio sursă de venit, eram un întreţinut al părinţilor. Pe loc, la o lovitură de fulger globular, mi-a venit și ideea: "Bă, io mă fac artist!". Sculptor nu m-aș fi făcut, îmi rupeam vreo unghie sau ma zgâriam și nu-mi prindea bine. Pictor iar era urât, vopsea, mizerie, bani daţi pe tempera. Scriitor nici atât, că era vis, deci nu puteam ceva ce-mi place în viaţa reală, astfel că m-am făcut regizor. Da, de-ăla de stă pe-un scaun cu numele lui pe el și ţipă: "Acţiune!".

La început am luat-o de jos, adică filmam o scenă dintr-un film porno, cu actorii întinși pe podeaua din bucătărie. Și trăgeam, și trăgeam. Duble și bandă pe casetă, nu altceva, că doar actorii putea să tragă. Mergea bine scena, parcă-mi aduc aminte că mă încinsesem și eu, probabil pentru că era cald afară. Când, ce să vezi, la punctul culminant, sau poate era la final de  desfășurarea acţiunii, mă trezesc din vis. Stăteam întins în pat și se ridica pătura ca un cort și mi-era frig. Repede, m-am întors pe-o parte să revin în vis. "Ptiu, dracu!" mi-am zis când am văzut că eram regizor de filme horror. Ăsta da contrast, dar poate au și ceva violuri în scenariu. Filmam, era o alee întunecată, că de, film horror fără o alee într-un clar-obscur nu e, cum nu e fată fără povestea ei cum că încă e virgină și la liceu. Și în spatele actriţei unu' cu toporul, gata să-i anuleze certificatul de naștere, când eu mă trezesc ca să merg la baie. Revin cât pot de repede înapoi și nimeresc într-un film unde eram regizor-actor, adică nevastă-mea arunca cu lucruri după mine spunându-mi că sunt un artist ratat, și eu îmi regizam, fără cameră sau scenariu, scuza perfectă să mă mai ţină măcar o lună pe banii ei. N-a mers. Vaza pe care a aruncat-o spre mine m-a adus în lumea mea, adică visul se terminase.

Eu tot m-am încăpăţânat să fiu artist, așa că mi-am lăsat barbă, artist fără barbă nu se poate, am mimat o privire de boem și am plecat pe străzi încercând să arăt lumii noul artist. Intru la metrou și peste ce dau? Nevasta-mea pe podea, în mână cu o vază, lucra la punctul culminant din filmul porno, și-n spatele meu personajul de pe aleea întunecată. A, am uitat să spun, nici paranoia, schizofrenia sau delirul nu-mi lipsesc, deci sunt artist.

Mențiune: Articol scris pentru Academia de Gashcă.

Nimic nu se schimbă! -2-

Uite casa mea, vreau să-mi văd lucrurile, vreau să revăd ce am lăsat în urmă. Nu. Sunt iar întins pe spate. Mă simt obosit, fără aer, deşi fizic nu mai am nevoie de nimic. Adorm. M-am trezit cam repede, se pare că nu pot să dorm, o viaţă, şi aceasta eternă, o am fără odihnă, fără scop. Acum găsesc şi similarităţile cu viaţa de muritor, anume că în asta n-am scop, dar nu mai sunt limitat de moarte ca să încerc să-l definesc. Sunt în mormânt, în cimitir, dar lume nu prea întâlneşti pe-aici, iar eu credeam că vor fi petreceri, dezmăţuri generale, dar se pare că nu. Spiritele parcă stau în gropile lor, doar lenevind, fără ţintă, ca nişte pensionari resemnaţi cu preţuri mari, cu pensiile mici, cu inefabila moarte care se apropie. Vecinii nu mi i-am putut alege în viaţă, se pare că nici în moarte nu pot. Măcar de-aş avea ceva pe ce să scriu, parcă aş trata puţină filosofie existenţialistă, sau măcar sindromul auto-suficienţei dobândit după moarte. Partea proastă o regăsesc că fiind informaţia prea multă şi imposibilitatea de a o nota, de a o oferi şi altora. Ironia văd că predomină şi aici, sau doar să fie paradoxul cunoaşterii?

Sunt iar sus, am plecat la o plimbare. Oraşul e la fel, acum mai adâncit în bezna nopţii, dar sunt parcă împins de o forţă căreia nu mă pot opune către un traseu prestabilit. Pare a fi cel pe care îl cunosc. Văd un drogat cum îşi injectează câteva unităţi, pentru o clipă mi s-a părut că i-am văzut şi spiritul plutind deasupra corpului. Acum a dat ochii peste cap şi savurează visul care începe. Măcar are locuri în faţă la el. Mersul pe mijlocul străzii e frumos, mi-am făcut şi un prieten pentru câteva minute. Neatent a traversat iar maşina era prea rapidă, prea mare, prea nepăsătoare pentru a opri. Nu ştiu dacă este de vină culoarea, sau poate condiţia mea (ptiu, drace!, era să spun "fizică"), dar s-a speriat şi a fugit. Râde ciob de oală spartă, ce să zic, sau mai degrabă mortul cerebral de mortul original. M-am reîntors acasă, în mormânt. Nu ştiu de ce îl numesc "acasă", dar cred că trebuie să mă obişnuiesc cu el, vom fi împreună mulţi ani de acum înainte. Dacă mai devreme credeam că restul spiritelor sunt nişte pensionari ursuzi, acum m-am convins, chiar sunt aşa. Am găsit la intrarea în mormânt un mesaj: "fă mai puţin zgomot!", iar apoi, de parcă nu era de ajuns, cred că am şi nişte spirite chineze prin zonă că pe coşciug scria "Made in China".

Nimic nu se schimbă! -1-

"Deschide, gropare, mormântul!" răsuna cimitirul, dar nu real, căci acum clopotul din depărtare se aude. Se lasă sicriul în pământ, în pământul proaspăt, brăzdat de casmale şi lopeţi, de mâini de gropar ce l-au dislocat, acum mai există doar o groapă ce aşteaptă să fie umplută. Lumea e lângă, se uită, care cu lacrimi în ochi, care cu bârfă între dinţi, care cu durerea în inimă, dar mortul s-a dus, acum e coborât de tot. Scos lopată cu lopată, palmă cu palmă, pământul e aşezat peste, zăvor peste trup, peste materia inertă părăsită de viaţă. Şi crucea stă la cap. Clopotul încă bate, nu-l mai aud acum. A venit noaptea? Dar ştiam că e zi. "Deschide, gropare, mormântul!" strig acum, dar nici eu nu-mi mai aud vocea. Ah, şi era aşa plăcută! Dar sunt sus, pe buza mormântului, mă uit în jos şi văd rămăşiţele mormanului de pământ, iar în dreapta văd o cruce de lemn. Pornesc către ea. Dar sunt iar întins pe spate, spaţiul e mic, dar nu mă sufoc. Văd o rază de lumină. Dumnezeule, tu eşti? Nu, doar o râmă care a adus cu ea o rază de Lună de-afară. Vreau sus iar. Mă uit la cruce, e din lemn proaspăt, negrul scrisului nu s-a uscat încă, citesc, acela mi-e numele, data morţii aceea e, iar florea din coroană acoperă cu parfumul ei pe care nu i-l mai simt, duhoarea mortului. Pot umbla, dar mi-e frică, pot trece prin lucruri, dar mi-e teamă că totul e un vis, urât ce-i drept, dar vis, şi mă trezesc dând cu capul în perete. Dar merg şi merg, dar dacă eu nu cred în fantome, ce sunt acum? Un experiment astral eşuat? Un hibrid fără loc în Iad sau pe Pământ? Uite o zonă cunoscută, oamenii par să mă ignore. Mi-aş putea încerca noile trăsături dobândite şi să-i sperii, dar nu-mi văd mâinile, iar picioarele nicidecum, parcă plutesc.

- continuă -