Viitorul la frecarea globului

Eram într-o acută criză de siguranţă faţă de viitor astfel că am dat o fugă până la globul de ghicit viitorul pentru a mă asigura de cum va fi soarta omenirii și implicit a mea. Am dat cu frecatul pe el până printr-un îndepărtat mileniu de nu mai recunoșteam om de om, ci erau toţi extratereștri, fiinţe încă bipede cu un corp pirpiriu, mâini lungi, ochi mari, creier imens reliefat și de cutia craniană și doar trei degete la fiecare mână. Am trecut rapid de acest șoc vizual și mi-am zis "uite, băi nene, că și omul poate ajunge extraterestru pe planeta lui" și mă bucuram că vom ajunge să evoluăm și noi. M-am uitat prin jur să observ ceva obișnuit, banal, ceea ce știam din epoca mea și totuși nu vedeam ceea ce căutam, iar acești omuleţi renunţaseră chiar și la vorbit, acum aveau doar deasupra capetelor niște statusuri scrise într-o limbă încă neclară mie.

Am frecat puţin globul, mai bine zis l-am gâdilat și mi-a înmânat un DEX pentru acea limbă. Pe copertă scria "Dicţionarul explicativ al limbii KlingoromânadeBaltă", l-am deschis și am început să-i înţeleg. A crescut, la propriu că la figurat încă nu explodam, inima în mine când mi-am dat seama că statusurile sunt de fapt integrarea reţelelor sociale în viaţa oamenilor. Dacă o secundă ai vedea această lume, tu, cititor al acestei clarviziuni, nu ai mai vrea să pleci de acolo și ai muri de inimă neagră pentru că nu ai mai prinde această viaţă. Nici eu nu am mai vrut să plec până am dat peste o imagine atât de prezentă în zilele noastre, și ce zic eu imagine, dom'le, că era un întreg film.

M-a oprit un nene și mi-a cerut într-o limbă indescifrabilă mie ceva. Am aflat apoi că limba era KlingoenglezadeBaltă și voia și el niște credite virtuale pentru a-și cumpăra "o ext-bere-terestră" cred că a spus. Deci, clar, nici în mii de ani de evoluţie nu dispare "întinde-mâna". Mi-am zis însă, într-un puseu nemaîntâlnit de optimism, că e un caz izolat și să nu judec fără dovezi. Nici nu au trecut niscavai secunde și văd la un colţ de stradă suspendată cum un nene, tot pirpiriu, dar cu creierul mai mic și într-un dialect stâlcit (și cam negricios, între noi fie vorba) cerea combustibil pentru mijlocul de locomoţie lângă care stătea.

Am frecat globul în sens invers și am zis că mai bine să rămân cu nesiguranţa viitorului decât ca acesta să mă sperie în așa hal.

Anti-eutanasiariștii să plimbe câinele!

Avem câini în București și avem paricopitate în București, cele din urmă luând formă de oameni. Un nene a venit cu o idee, deși ar părea pirpirie, domnul Pirpiliu o susţine, și anume eutanasierea câinilor vagabonzi. De dragul subiectului și al pseudo-utopiei omit faptul că trăim în România și e posibil ca acest lucru să nu se aplice. Cum s-a auzit de lege, omul a sărit în sus, cel preaiubitor de câini, că cum, că ce, că idiot fără minte cel care a venit cu ideea. O fi idiot, că deh, e parlamentar, deci nu-i prea breaz, dar ideea e chiar bună. În câteva puncte de suspensie, argumente în discuţie și distrugeri de puncte de vedere, ceva mai jos prezint situaţia.

Am ajuns oameni dăștepţi, cu mintea băgată la cutie și fiind mai bună ca o armă albă, astfel că filosofic vorbind, este deficitar intelectului ca o fiinţă superioară să mănânce o altă fiinţă (uneori inferioară), iar acestea fiind spuse, de ce nu apără nimeni vaca, porcul sau pasărea? A, nu, acolo avegetarienii ăștia preamiloși nu pun botul, decât uneori când e cu mediatizare că vaca în momentul uciderii e prea stresată, în rest se mulţumesc să culeagă bucăţi din mai sus numitele de prin frigiderele hypermarket-urilor. Porcul e rău, nu are sentimente, e jegos, nu merită salvat. Dar porcul e liniștit, nu te mușcă decât dacă îţi bagi cretinește mâna în gura lui, se mulţumește cu puţin, mâncare, noroi și apă, nu are nevoie de mângâiere, îmbrăţișări sau alte drăgălășenii. Dar totuși unul nu ridică pancarta în piaţă pentru el.

Ipocrizia e mare, cât timp o prestezi laolaltă cu mai mulţi ca tine. E ușor să aperi drepturile animalelor, pe care, apropo, noi le-am inventat, noi oamenii, când în faţă ai o petiţie, un mouse și ideea că tre' să semnezi și tu acolo. Sau sunt situaţiile când auzi zarvă, e clar că e protest și te bagi și tu în el, susţinând "bietele animale" care mușcă al dracului de tare. Ce beneficii aduce un câine? După ce l-am dresat noi în urmă cu ceva mii de ani pentru propria distracţie, el a devenit un parazit liber acceptat de noi. Nu produce, nu trage la jug, nu dă lapte, ouă sau pui pe care să-i tai la o viitoare sărbătoare, nimic. Bine, sunt frumoși, drăguţi, nu zic să moară toţi, dar să dispară cei de pe străzi. Pe lângă că în general nu produc nimic, cei de pe străzi mai și mușcă, mai umplu și trotuarul de mizerie, mai sperie și lumea. Atât timp cât vrei animal și îl iei și îl ţii în casă, atunci da, dar să nu ai pretenţia ca restul să accepte niște jigodii redundante drept fiinţe meritorii de viaţă.

Dacă toţi acești susţinători ai vagabonzilor canini, acești bardoţi, vadimi, zăvorani doritori de jeguri în societate vor adopta câte un câine de pe stradă și puii rezultaţi nu-i vor arunca iar în stradă, eu printez articolul și îl mănânc literă cu literă, virgulă cu virgulă. Am auzit că fibra de celuloză face bine la stomac.

Discipol de la alt pol – Iuda

Cum vine Paștele din fiecare coastă de creștin se naște un sentiment de jertfă la adresa măreţului zeu Iisus, și fiecare îi deplânge soarta, cum a fost el,mititelul de copil imatur la 30 de ani pus pe cruce și lăsat în plata soarelui și deshidratării. Mai-mai că fiecare s-ar pune pe cruce doar-doar i-o alina suferinţa Preasuferindului. Sau nu. Dar în această perioadă nimeni nu-l deplânge pe Iuda, cel care a murit spânzurat, nimeni nu-i face o reconstituire, toţi, ţin să subliniez, bunii creștini văd asta ca pe o pedeapsă normală. A vândut omul o bucată de carne pe 30 de arginţi și gata, e întruchiparea răului.

Iisus știa de planul lui, sau cel puţin așa s-a lăudat la Cină, dar nu i-a dat vreo palmă, nu i-a tras vreo flegmă între ochi ca pe la noi, nici măcar la o lapidare nu l-a dus ca pe la ei. Iisus băiat finuţ o fi gândit oarecum pragmatic "Băi, ce mielu' lu' tata astăzi și mâine, dacă-l opresc pe jmekheru ăsta din a mă vinde, sfârșesc bătrân și necredul ca mai toţi zecii de mântuitori și mesia. Așa că... facă-se voia ta, Iudă!". Iuda și-a scos de niște curve și câteva petreceri, Iisus a devenit un brand în fruntea companiei lui Ta-su Biserica Creștină, iar lumea poate avea Bunul și Răul pentru ceva ani. Dar, șiret și isteţ cum îl știm pe Iisus sau mai bine zis pe ta-su, nu s-a mulţumit cu renumele și a vrut și răzbunare astfel că i-a implantat lui Iuda un chip în cap numit "conștiinţă". A fost o mârșăvie fără margini că nu putea să scape de el, astfel că a sfârșit prin a vedea lumea de la nivelul ștreangului.

După ce voi fi făcut public acest articol dimpreună cu gândurile pe care el le prezintă presupun că mă veţi putea vedea pe străzi cu ultrașii religioși în spatele-mi alergându-mă cu crucea și sperând că voi cădea și-mi voi rupe gâtul. Este periculos să încerci să faci omul să gândească pentru că atunci el crede că îi insulţi credinţa, chiar dacă demult bagă cruci și rugăciuni doar pentru a stabili un nou record. Pun rămășag că Iuda, escroc mediocru și crunt complexat de avântul pe care îl lua Iisus se gândea "Bî, ce atâta caterincă cu fi-su lu' ăl de sus, că ca el e și Ioan Botezătorul, ăla chiar mai bun, că face baie și oamenilor. Ca el sunt mulţi, da' doar că ăsta a strâns și o hoardă de paricopitaţi, ăștia 12 din care fac și io parte. Ia gata, că parcă prea pune monopol!".

Ce ar trebui să înţelegem din aceste gânduri? Simplu. Iuda nu e vreun trădător, nici vreun apostol sau evanghelist bun, că singura evanghelie pe care a scris-o s-a șters care episcop a prins-o la cur, ci de fapt este... Consiliul Concurenţei Credinţei Popoarelor (CCCP).

Ce gândesc femeile!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

- to be con… (ptiu, drace!) va continua -

Lecții când sfaturile iau o pauză

Toată lumea în perioada actuală se plânge ba de o criză care nu mai pleacă, ba de lipsa salariilor bune, ba chiar și de nivelul de trai scăzut. Adică de bani, banii sunt la baza băjii acestei epoci actuale. Eu m-am gândit să ofer niște lecţii gratuite, să le spunem meditaţii, iar prima este gratuită, apoi aștept o plată. O apă plată că și asta vine din izvorul cu cod de bare. Dar să încep lecţiile zic.

Există vicii pe lume și există tutun pe lume. Cu astea două în minte și în mână un nene deștept la vremea lui a adăugat o foiţă de hârtie, o scânteie și a ieșit fumatul. Acum omul modern se plânge de preţul prea afumat al ţigărilor, deci un viciu costisitor. Plus că fumătorii au devenit niște paranoicii care nu-și mai cumpără ţigările în văzul lumii, ci pe ascuns, eventual deghizaţi, și se feresc să-și aprindă vreo ţigară pe stradă de teama celor care s-ar putea să le ceară. Fiecare cu aia a lui, zic, dar totuși cred că găsim aici o cale de a eradica acest viciu. Preţul mare se pare că nu afectează pe nimeni, iar interzicerea fumatului în spaţii publice la fel nu, astfel că eu vin cu antidotul pentru această plagă. Fumătorii ar trebui să-și aprindă ţigările doar acasă, unde nu-i vede nimeni, nimeni nu-i mai trage de mânecă pentru un fum și deodată va părea că întreagă lume a renunţat la fumat. Și nici nu e nevoie de vreo patruzecistă în lenjerie roșie pe panouri publicitare pentru a avea efect.

Subiect sensibil aceste cheltuieli, e cu du-te-vino de unde să iei și unde să pui. Că tot am zis de du-te-vino zic și de benzină și de mașini, că na, tot omul rupe de la gura copiilor pentru un mijloc de locomţie care cere bani constant mai ceva ca o amantă feșănistă. Dar preţul benzinei crește și consumul mașinii de îndărătnic ce e nu dă înapoi de fel, astfel că ce să faci. Eu zic că e simplu, și sfidează și cea mai elementară logică. De acum înainte te duci cu 50 de lei la tine și iei benzină, astfel observând că niciodată nu vei mai investi în combustibil jumate din salariu. Dacă te lasă mașina nu-i problemă, spune-ţi că e primavară și merge o plimbare. Sau poţi face un gest extrem, cum se fi împinsul ei. Am zis, e extrem, deci cu grijă!

Mă simt responsabil, ceea ce nu mi se întâmplă des, astfel că mai rulez încă o lecţie de ţinut minte și de aplicat oricând în viaţa asta. Se nimerește uneori să nu vrei să primești pe cineva la tine, din motivele enumerate mai sus, acele lipsuri, și deja îi simţi pe cei care vor să te calce cam nepoftiţi. Dacă ei încep să te sune tot mai des, să se preocupe de tine, este clar, în perioada imediat următoare tu ai de hrănit și adăpat niște guri dornice de vizită. În acest caz, cam când crezi tu că devin tot mai familiari, tot mai prietenoși, profită și fă-le o vizită. Îţi vor umple frigiderul cât pentru trei generaţii, dar cum pentru toate lucrurile există bani, pentru asta există doar nesimţirea frumos exploatată.

Parafrazări de lume nouă

Din prea mult timp de gândire, omul (adică eventual și-un specimen ca mine) se apucă să rescrie ce știe despre proverbe și cuvinte mari. Iată ce-a ieșit. De intrat încă n-a intrat.

*"Grăbește-te încet că iar s-a scumpit benzina"

*"Cine sapă groapa altuia este un zgârcit care nu angajează gropar"

*"Adu-ţi aminte de ziua odihnei că deja e luni"

*"Unde-i unul nu-i putere, dar dacă-s doi e futere"

*"Dacă cineva îţi dă o palmă fii darnic și dă cu pumnul"

*"O femeie se atinge doar cu o floare, deci bate-o cu trandafiri"

*"Nu te pune cu prostu' că are mintea odihnită, deci ia și tu o pauză"

*"Nu scoţi apă din piatră seacă, deci sapă o fântână"

*"Banii nu cresc în copaci că i-ar culege oamenii de cruzi"

*"Dumnezeu te vede, deci fă baie cu lumina stinsă"

*"Dacă crezi că toate femeile sunt curve, nu mai plăti pentru sex"

*"Banu' ţi-e frate, deci clar că monetăria și bancherul sunt părinţii"

Intelectualisme

Update: Atenționat de anumite omisiuni sau greșeli din cadrul articolul, am intervenit întru corectare.

Acum că jignirile dulci sunt puțin depășite de nevoia oamenilor de a se jigni, mă simt nevoit să pun bazele inventarului cu înjurături pentru toți aceia cu cultură generală. Veniți de luați aminte, dragi avizi după știință! Se dă gratis.

*Fisiona-ţi-aș nucleii atomilor mă-tii!
*Băga-ţi-aș minţile în cap cu forţa centripetă!
*Eutanasia-ţi-aș Câinele din Baskerville!
*Idiotul de tine îl întrece pe Avarul de mine!
*Dacă tu vrei să trăiești simplu, îţi Spielberg visurile și te trimit în Jurassic Park!
*Dacă îţi dau o palmă zici că te-a lovit cometa Halley!
*Te bat cu Kant-ul palmei până îţi devin un Jung în coaste!
*Băi, Proust-ul planetei, dacă mă enervezi fac din tine operă de artă dadaistă de nici mă-ta nu te recunoaște!
*Dacă mă superi te lovesc cu Baltagul de-ţi anulez Drepturile omului la viaţă!
*Vrei să vezi un elefant? Îmi dau jos Platonul și o să-l vezi cu trompa sculată!
*Dacă-ţi dau o palmă zici c-am făcut Big Bang cu neuronii tăi!
*Te-njur de tot neamul până ajung să-ţi sodomizez și maimuţa lui Darwin!

O viață-n glume

Te naști, după multe ore de chin sau doar câteva minute, dar nu chinul tău, ci al mamei, iar apoi îţi rămâne doar să crești. Când ești mic, până în 10 ani, e de așteptat ca orice prostie să te amuze, orice adult care râde mai tare ca tine e normal să-ţi se pară amuzant. Dar asta este prima etapă, când treptat cu râsul te deprinzi și e de așteptat să evoluezi pe o cale căreia i se spune maturizare.

Ai crescut și începi să te prinzi și tu de glumele bune, de poantele care chiar trebuie făcute, de comentariile umoristic spumoase și parcă ești deja un bagaj care acaparează inteligenţa umorului. Până pe la 14 ani, hai să extind până la intrarea la liceu, ai voie să maqu faci glume proaste, comentarii duse la extrem ca măcar să pară că încerci să faci o glumă, și chiar pot fi acceptate glumele cu "ţi s-a desfăcut un șiret/ai ceva pe spate etc.". De când începi clasa a noua însă totul se duce. Acum trebuie să dezvolţi glumele, ironia apare, iar sarcasmul e rege. Dacă nu te prinzi de poantă la timp și râzi la final, nu-i nimic, aruncă replica cum că "cine râde la urmă râde mai târziu".

O să ai un apogeu, până pe la 45 de ani, hai 50 pentru aceia mai buni, când chiar vei ajunge să stăpânești bine nuanţele ironiei, polisemia limbii și chiar să capeţi o aură de "bă, e criminal omu' la umor!" printre ceilalţi. După 50 însă trebuie să glumești rar, dar bine, oricum lumea îţi acordă timp, vor crede pur și simplu că ai îmbătrânit și ai nevoie de timp pentru a digera o glumă. Când vei deschide gura (într-un final!) spune ceva de care să fii mândru, să pară că e chintesenţa a oricei, iar cei care nu pricep sunt doar proști și neapărat să ai pe faţă un zâmbet abia schiţat, ștrengăresc, dar care să emane "umor dăștept, bă!".

Dacă ajungi să trăiești mai mult de 70 de ani (huă, mâncăule de pensie!) nu este nevoie să mai faci glume, însă dacă îţi mai iese câte una așa, la zile mari, lumea o va ţine minte mult timp. E normal să te prostești o dată cu bătrâneţea, deci se acceptă orice anormalitate. Sper că ai înţeles până aici, iar concluzia e că te naști prost, fără umor și râzi la orice c*cat de glumă. Tot la fel mori.

Psihopat de carieră

Îi văd pe toţi uciși sub mâna mea care nu ar lăsa în viaţă nici picior de divinitate, nici animal cretin care aleargă după mașini. Îi ţin deasupra focului și ei urlă în valuri de durere care devin ritmuri vivaldice pentru urechile mele, toate temerile și nevrozele le calmez astfel. Încerc să-mi dau seama dacă încalc vreo lege, dar ţin cont și de faptul că toţi ăștia mi-au distrus tinereţea, nervii și bunele intenţii, iar concluzia este ca sunt îndreptățit să fac toate aceste lucruri. Acum încălzesc cazanul cu smoală, așez alt cobai al experimentului meu malefic deasupra lui și aprind lumânarea sub funia care îl desparte de o dezosare rapidă în această baie clocotindă. Aduc o idee de Iad în tot acest peisaj și-mi place, mă simt ca Satan, puternic peste orice, iar Dumnezeu, în cazul meu legea, nu mă prinde pentru că sunt deștept, că doar de-aia am terminat o școală de studii superioare, nu?

Sunt atât de mulţi de chinuit, dar nu vreau să încetez acum, voi da lecţii tuturor, voi preda moralitatea creată prin teamă și oroarea de a fi torturat. Mai strâng câţiva ca mine, titulari în ale vieţii, și vom redefini pe veci modul în care suntem priviţi. Ah, sambag, fix acum nu mai am bani din salariu pentru planul meu, iar ţarcurile sunt prea mici, trebuie mărite. Va trebui să ies în stradă și să cer o mărire pentru măreţu-mi plan de reeducare a maselor. Îmi atârn o pancartă de gât, îmi iau portavocea și îmi cer dreptul.

- Dragule, vii la masă?

Fir-ai a dracu' de strâmbă, fix acum m-a întrerupt când așterneam pe hârtie toată ideea mea. Imediat, dragă, vin acum! Deci, revin, scumpul meu plan de reducere a numărului de elevi. M-am făcut eu profesor cum a vrut mama, dar garantat eu voi reinventa toate dogmele morale, că dracii ăștia mi-au mâncat zilele. Mâine iar trebuie să fiu la ore și iar dau de ăia care se dau deștepţi, mai ceva ca mine, și iar mă fac să mă simt ca un nimic când nu am răspuns. Iar dau de ăia din cancelarie care se ling drept în dos, și fix acum când mă simţeam mai bine mă deranjează idioata asta de sus. Vino mamă să mă vezi ce am ajuns, că bine era atunci când îmi cârpeai câte o palmă după ceafă să nu mă fac profesoară ca tine.

Timpul care se oprește -2-

- continuare -

Ochii îmi cad pe poze cu decădere umană până aproape de abis, văd demoralizare, şi ochi pierduţi într-o luptă cu ceva necunoscut. Citesc despre momentele când alcoolul lumina drumul, deşi întuneca mersul, iar nimic nu mai conta, decât un înot într-o vâscozitate de conştiinţă şi moralitate. Poza arată un bărbat căzut pe marginea drumului, fără speranţă, dar necerșind, doar stând, pare la o graniţă între moarte şi viaţă. Dar este vorba şi de fericire, de cea obţinută când raţiunea ia o pauză şi lasă calea inerţiei, o fericire clădită pe lipsă de coerenţă în acţiuni, pe lipsa conştientizării şi, într-un mod ciudat, este o fericire căutată mai des decât cea despre care am citit în primul dosar.  

Un alt dosar deschid, o altă foaie întorc, tot un viciu, acest drog cerut de materie într-un moment când mintea îşi bea cafeaua la o bârfă cu tovarăşul spirit. Aici este dorinţa de răspândire a propriilor urmaşi, sexul privit ca simplă metodă de a te simţi superior, căci iei ce e mai bun din rasa opusă şi ajungi să ai o şansă la inseminarea ei. Sexul văzut printr-un ecran, iar dincolo fiind un film care frizează absurdul prin scene uneori imposibile în viaţa reală, dar care naşte un interes ce tinde spre infinit. Poze ale unor persoane drăguţe, dar privite doar ca o bucată de carne, care poate fi viitoarea fostă dorinţă de cucerire, toate au fost lăsate pe drumul vieţii, iar alături stă povestea fiecăreia.  

Lectura mă absoarbe, nu vreau s-o opresc, sunt captivat, cred că şi eu mi-am găsit viciul. Citesc totul, ajung la ultimele file din ultimul dosar din acest ultim dulap dintr-o cameră prea puţin explorată vreodată. Nu mai găsesc nimic, pozele sunt blurate, scrisul este ilizibil, cu goluri mari în text. Lumina se stinge, dispar din acel mediu, mă trezesc pe un pat, cred că dintr-un spital, nişte oameni în halate pe lângă mine, dar nu cred că sunt extraterestru ca să mă examineze. Feţele lor nu emană nimic bun, iar privirea mea începe să fie atrasă de un ceas de pe perete. Îl privesc cu aşa intensitate încât parcă timpul s-a oprit în loc, secundarul nu-şi mai urmează cursul. Chiar s-a oprit, dar acum nu mai văd nicio lumină.  

Timpul care se oprește

Lumina albă îmi întunecă puţin privirea, parcă aş fi orbit, şi totodată îmi neutralizează toate senzaţiile. Cu greu ajung în faţa uşii căreia nu-i remarc prea bine dimensiunile, dar intuitiv ştiu unde vine clanţa şi curiozitatea mă face s-o apăs. Este descuiată, ceea ce mă miră în prima instanţă, dar până la urmă poate cineva din interior mă aşteaptă. Un hol lung mi se întinde la picioare, un covor nou şi imaculat mi se aşterne în faţă, iar de-a stânga şi de-a dreapta mea văd doar dulapuri mari, din metal, toate noi, nefolosite. Iau la inspectat unul, aleatoriu, văd că lacătul este de formă pus, iar acum nimic nu mă împiedică să mă uit în interior. Văd dosare frumos aranjate, numerotate, cu dată şi nume, cu cuvinte care să le rezume. Dar mai observ şi pe perete, deasupra dulapului, o inscripţie: "Fericire". Întind mâna şi apuc un dosar, nu-i prea mare, şi încep să mă uit prin el. Paginile cu pozele alternează cu cele cu descrierii. Văd oameni zâmbitori, oameni care se simt bine, citesc gânduri care mustesc de o fericire contagioasă, lecturez părţi despre bucurie, dar nu mă încântă prea mult. Interesul îmi scade tot mai mult pe măsură ce dau paginile. Închid totul, şi dosarul, pe care îl arunc pe jos, trântesc şi uşa de la dulap şi pornesc mai departe pe hol. Inscripţiile de perete continuă: "Iubire", "Nostalgie", "Mândrie" etc., dar nu mă mai opresc să mă mai uit ce este la fiecare. În mintea mea totul deja capătă contur că este la fel. În capătul holului întrevăd o uşă, deşi asupra ei nu mai cade lumina puternică ce mi-a arătat drumul până aici.

Este dărăpănată uşa, încuietoarea are semne pe ea că a fost forţată, şi reuşind în final să fie ruptă, pânze de păianjen pe la colţuri şi în faţa ochilor am imaginea cel mai puţin atrăgătoare din tot acest decor. Împing uşa, abia se mai ţine într-o balama, şi pătrund în cameră. Mică este, praf pe jos şi pe rafturile din faţă, un bec din mijlocul tavanului încearcă să lumineze cât de cât. Doar un dulap, ca acelea metalice, dar acesta este îndoit, scrijelit cu tot felul de cuvinte. Nu mai văd inscripţia de deasupra ca până acum, dar asta nu mă opreşte să-l deschid şi să mă uit în interior. Doar trei dosare, iau unul şi-l răsfoiesc.

- va continua -

Calm! Vine nervosu' la schimb

Aceiași dragi cercetători britanici, că tare sunt buni în toate și dacă e vorba de vreun studiu penibil pe care niciun absolvent al vreunei universităţi serioase nu l-ar face, ei se bagă în faţă, au scos încă un iepure din jobenul cercetărilor. Ultima găselniţă în materie de citit oamenii al acestor cercetători este aceea că nervozitatea e noul calm. Deci, cum ar spune românul distrus de serialele americane proaste, calmul este sooo last year! Și chiar e, dar de fapt e de secolul trecut, așa afirmă somităţile numite mai sus. O dată cu această modernizare și accelerare a vieţii se pare că a fi morocănoși, iritaţi, nervoși, adică ne*utuţi mai pe românește ce s-om mai plimbăm prin termeni, este la modă și chiar modul nostru actual de a ne crede calmi.

Potrivit celor declarate mai sus ajung la concluzia că dacă vezi vreun om calm prin jur te închini, te apleci, iei pământ, bagi la piept, scuipi și peste umăr și te întrebi ce are de e așa liniștit. Studiul ăsta contrazice acele studii cu fericirea, unde chiar stăm bine (nu noi românii!), că nu prea înţeleg cum să fii și nervos, deci stresat, și fericit, dar doar nu putem contrazice marile minţi britanice. Dacă tot am aflat de această victorie a puterii de psihanaliză umană asupra stările noastre, realizez de ce am avut niște probleme în timp. Îmi dau seama de ce tanti aia de-am ajutat-o să treacă strada mi-a cârpit câta bastonul după ceafă de mi-au fluturat urechile. Ea de fapt nu era nervoasă că am dus-o pe trotuarul greșit, luând-o chiar din faţa magazinului unde voia să intre, ci era într-o stare de calm profundă, mai ceva ca un preot shaolin și cu bastonul ei agitat către capul meu voia de fapt să spună: "mulţumesc maică, tare de folos mi-ai fost". Devine evident și de ce mi-am luat zeci de înjurături în timp, de se simt morţii mei mai exploraţi decât Triunghiul Bermudelor, alea nu erau stări de iritare, nemulţumire sau nervozitate, ci pur și simplu atingerea unei aure de calm pe care ar fi invidios și Iisus.

"Băi, neisprăviţilor! Scoateţi o foaie de hârtie! Test că m-aţi supărat!", acestea sunt cuvintele unui impunător profesor de unușaizeci și 40 de kile cu tot cu ambalaj. M-am pripit să-i iau familia la vizitat cu ce am mai atârnat sub burtă, și acum realizez că e posibil să fi greșit. Omul era în zona lui de Zen și dorea să o împărtășească cu noi, sau măcar cu cine îi iese in cale, astfel că, ce metodă mai frumoasă de a-ţi arăta starea de pace interioară dacă nu ţipatul la alţii.

Ultima similaritate pe care o văd în România și ca să nu mai zică invidioșii că nu suntem sincronizaţi cu moda de afară este un caz public de atingere a calmului suprem. Nea Vadim, acest poet în cămăși albe, s-a simţit îndreptăţit să rage, arunce cuvinte grele sau pahare cu apă pline, numai pentru a-i demonstra unui executor judecătoresc că el de fapt nu e nervos că-l dau afară din sediu, ci doar îi tratează cu calmul adus de seriozitatea vârstei. Acesta da exemplu că cercetătorii britanici, oricât de pe lângă ar fi cu subiectele studiile lor uneori, alteori o mai și nimeresc. Dar totuși cred că nu ne-au dat niște bani meritaţi de poporul nostru pentru cobaii studiului.

Jigniri dulci -9-

Ce-i femeia azi? O gonflabilă cu păreri
- Desigur că este bine să ai impresii, opinii, păreri, iar dacă nu ţi le expui ești o fiinţă plată care nu poate gândi pentru ea. Aici se face referire însă și la "tencuirea" femeilor cu plastic, material component gonflabilei, precum siliconul din piept sau botoxul din buze. Deci, prea multe femei au păreri, dar acestea sunt susţinute doar de ţâţele sau buzele mari.

Ce-i femeia batută azi? Târfa de ieri
- Am fost cu toţii acolo, nu poţi scăpa de ea, orice ai face, astfel că uneori mai ajungi și la o mică atenţie cu palma. Dacă nu și nu, bunicu' știa el la ce-i folosea parul de lângă pat, nu doar pentru hoţi era.

În genunchi, curvo, cum îţi place ţie!
- Sau cum îi place femeia oricărui barbat, căci astfel, luată sintagma metaforic, de fapt instigă la smerenie, la supunere. Uneori e bine ca femeia să nu se creadă doar șef, ci egale.

Îţi bag limba-n gură sau te calc pe mâini și-ţi iau molarul în p*lă
- Este un moment de afecţiune pus în versuri, un sărut franţuzesc, dar în dialectul oricărui român, și un tip de sex, acela oral, dar iar pus în cuvinte grele. De fapt prezintă pură iubire, deși femeia poate alege doar una din cele două.

În pat când fut e full contact, și zdreanţa fuge cu perdeaua în cap
- Pentru ca femeile să nu mai spună că bărbaţii din România nu sunt amanţi buni, textierul rezumă situaţia, "zdreanţa" care fuge fiind de fapt mulţumită, dar ia "perdeaua" în cap pentru că încă e în starea de fericire, de euforie. Nu mai vede drumul drept de la așa satisfacere.

Vei fi invidiat pentru femeia ta bună de p*lă
- Cele mai frumoase exemplare ale rasei sunt dorite de către toţi, astfel că ești invidiat pentru ce alegi. "Bună de p*lă", adică ăl mai fain exemplar, cum ar zice un expulzat din zona Harghitei. Nu-i rău să ai ce e mai bun lângă tine pentru că atunci crește și respectul de sine.

Poţi fi înșelat de curva cu care împarţi același pat
- Trădarea poate veni din orice direcţie, iar femeia cu care îţi împarţi viaţa este prima predispusă la a te trăda tocmai pentru că te știe cel mai bine. Desigur că nu-i general cazul, dar e bună o luare aminte, ca să nu veniţi voi, ascultătorii, mai târziu, cu pretenţii cum că vă așteptaţi. Aţi fost avertizaţi!

SUA, noua baștină

Nu am fost niciodată în SUA, dar asta nu înseamnă că nu îmi pot da cu părerea în legătură cu această minunată conglomerare de state care n-au nimic în comun unul cu celălalt decât steagul sub care cântă imnul. Mă uit mult la televizor, deci aud multe impresii despre aceste state nord-americane, iar după ce mă uit la televizor, îl mai deschid o dată ca să mă uit şi la filme. Desigur, filmele proaste, făcute pe rola de hârtie igienică a Hollywood-ului, difuzate de posturile româneşti. Prin acest portal către lumea cilivizata de peste hotar mi-am tras propriul jurnal de călătorie şi personala listă de dezavantaje venite o dată cu emigrarea mea acolo.

În început, dacă aş părăsi România cei de-aici vor ridica PIB-ul cartierului rău famat al lumii în 2010, Haiti, pentru că vor mări importurile de păpuşi voodoo pentru a mă aduce înapoi. Nu, aşa sabotaj indirect nu aş putea face, deci astfel că nu plec. Bun, apoi al doilea şi următorul rând, sunt prea deştept pentru SUA. Da, am început abrupt, reformulez. Dacă mă duc eu acolo le va creşte IQ-ul mediu cu peste jumătate faţă de cât e acum, iar uitându-se peste sondaje, boștinașii de acolo chiar se vor crede destepţi. Le-ar face lor rău pentru că ar avea în cap numai nori de inteligenţă şi vor crede în final că Mexicul chiar este un stat şi nu periferia din sud.  

Dar să zicem că ajung în SUA, iar acolo dacă mă enervez nu mai pot să le-o dau franc pe româneşte cu "ba pe mă-ta, bă!", sau cu aia mai neaoşă "morţii mă-tii", că nu vor înţelege, iar eu trebuie să traduc. Merge binişor "your mother's dead people", dar mi-e că vor cred că sunt necrofil sau vreun voodoo-ist şi mă deportează în Haiti în loc de România. Încă o problemă survine în momentul în care ajung acolo şi îmi fac un cerc de prieteni. Nu pot scoate boxele în stradă să se audă "Puşca şi cureaua lată" că oamenii sunt cu muzica lor de zbenguială, de sărit ca mingea de ping-pong, iar pe-aia nu intră nici băutură, darămite mâncarea, şi că tot am zis de mâncare, nu vor înţelege pasiunea pentru carne crudă rulată sub formă de semi-cârnat şi apoi rotită pe grătar. Mai degrabă vor chema pompierii când vor vedea fumul.

în final, SUA nu mă merită pentru că nu au un sport naţional care să mi se potrivească mie. Pentru fotbalul lor american nu pot sparge seminţe şi bea o bere, trebuie să chem la mine alţi oameni, să avem şorici, chipsuri, berea însă rămânând. La baseball iar nu mă descurc, pe plaiurile mioritice bâta e folosită atunci când vrei să-ţi educi nevasta cu frumosu' şi să nu foloseşti cureaua, pumnul, uşa în care e dată cu capul sau sticla de alcool goală. Mai pot să mă uit la hochei, unde mai văd şi eu câte o bătaie, dar nu-mi place că n-au consecvenţă, fie ne rupem oasele încă de la început, şi până nu terminăm n-o dăm în altele, fie jucăm şi noi. Ar mai fi sportul datului în judecată, dar n-am talent la aşa ceva, ar însemna să cheltui bani când pot rezolva problema cu o lopată după ceafă. Este clar, SUA nu e chiar tărâmul făgăduinţei, dacă nici măcar nu e potrivit unui român, dar dacă am emigra toţi fără vize? Atunci s-ar sinucide americanii de mâna noastră.