Ura! Ura! E acolo în cultură

Se întâmmplă să vină lumea și să mă ia cu: "Sfântule, sfântule, cum de ești așa misogin? De ce?!". Mă uit cu al treilea ochi la ei, adică al minţii și încerc să-i învăţ cum stă treaba cu trăirile umane. Să vedeţi, oamenilor, misoginismul (misandrismul la femei) nu există, dar este invocat atunci când vezi o persoană de sex opus și ai o remarcă poate (puţin) nepotrivită. Par egzamplu "uită la aia ce vacă e!" sau "ia uite la boul ăla ce bou e!". Să ne înţelegem, dacă critici ceva de același sex cu tine nu ești nimic din alea de mai sus, dar dacă e de sex opus, gata, sare politically corect-ul de pe placă și te strânge de gât. E normal să critici o femeie, cum e normal să critici un bărbat, iar aceste, să le zic caracterizări, sunt doar aruncate doar pentru a-ţi bate obrazul frumos și a-ţi zice "vezi că nu e frumos așa, măi, necilivizatule!".

Toţi oamenii sunt proști! Și gata, nimeni nu sare să ia apărarea oamenilor, adică a celor ca ei, se mulţumesc să spună "e părerea ta și ai voie la ea" și cam atât. Eventual mai vine o replică "nu fi așa dur, sunt și deștepţi printre ei". Dar dacă spui Toate femeile sunt proaste! mai că-ţi vine să te uiţi de două ori în spate înainte să faci vreun pas și imediat ţi-ai angaja niște paznici ca să te ferești de furia feminină. Desigur, bărbaţii nici nu se clintesc la misandrismul unei femei, nu că ar ști ce-i ăla, dar nu le pasă. Așa, e un bărbat misogin, nu te pune nimeni să-l iei în seamă cu ce zice. Doar că-l iei pentru că știi că cu ce a zis te atinge, te afectează, adâncește ca un topor complexul tău pe care îl știi prezent în subconștientul tău.

Critica e gratuită, observaţiile proprii și pe cât de subiective se poate, astfel că există misoginismul, iar el este natural pe cât de naturală este și diferenţa între oameni. A, și ultimul cui într-un sicriu care se închide cu superglue este ăsta: avem zeci de observaţii misogine la adresa femeilor. Comparat cu "porcule!" - care cred ele că este rea la adresa noastră, cele la adresa femeilor - petardă, jartea, coardă, pocnitoare, japiţă, curvă, muistă etc.- sunt net superioare ca duritate.

Așa, pe stil nou

Fie că e vorba de inimă sau de un creier complex care încă nu s-a plafonat complet, omul dezvoltă nişte sentimente în timp. Acum, că e vorba de iubire, afecţiune, grijă sau frică, astea sunt vechi şi previzibile, dar noul sentiment este trufia. Da, chiar trufia! Cum aşa? mă veţi întreba. Haida de veniţi mai aproape ca să vă explic. Vezi un cerşetor pe stradă, el are o pancartă pe piept, un puradel sau căţel cu el şi de regulă cere un leu sau o pâine. Înainte societatea l-ar fi exilat undeva la periferia dintre om şi animal, dar mai nou cică avem inimă, deci automat milă, însă mai mult, avem sentimentul de superioritate. "Băi, vezi cerşetorul ăla? Băi, păi, io mi-l fac sclav, bă! Îi dau 5 lei şi-mi pupă picioarele până-mi scoate şi pământul de sub unghii". Cam asta e superioritatea, îl vezi şi-i dai un ban, ca să te simţi semi-zeu cu portofel, deşi ascunzi totul sub ideea de milă: "să-şi ia şi el o pâine, săracul!". 

Apoi sunt cazurile de într-ajutorare între oameni, când vezi un caz de copil (bărbat, femeie etc.) bolnav de o boală care se poate vindeca, dar are nevoie de bani şi sub auspiciile dulci ale milei spui că donezi doi euro (sau mai mulţi, dar cum juma' de Românie e pe prepay, slabe şanse). De fapt tu vrei să arăţi superioritatea, să arăţi că fără tine, fără picul tău de aport financiar, acel pacient juca acum cărţi cu Sf. Petru şi-l făcea la barbut pe Iisus. După ce se face bine vrei ca acel om să-ţi datoreze circa 0.00002% din viaţa lui, fix cât ai donat, ca să poţi spune: "băi, agariciule, dacă mă superi, îţi grăbesc anularea certificatului de naştere!". Ei, dar eu vreau să schimb normele actuale, de fapt aceste abordări învechite şi care funcţionează tot mai greu.

Eu, să fiu cerşetor (Doamne fereşte, de rele păzeşte şi de dobitoci fereşte!) aş lua un carton, aș scrie ceva pe el, aș aborda o poziţie demnă şi m-aş propti de un zid dintr-o zonă ultra-populată, să zicem că magazinul Unirea. Aş sta puţin şmechereşte, cu o mână în buzunar şi cartonul ţinut de mâna cealaltă în dreptul pieptului, de parcă viaţa e perfectă şi eu aş fi vreun "peşte" care să-ţi vândă curva vieţii tale şi i-aş înjura pe toţi cei care trec: "ce, bă, 'te-n gură de molâu, nu ai mai văzut vedete?". Aş plusa apoi cu: "io-te şi la ăsta. Plimbă ursu', amice, că cocleşte lantu', ce caşti gura aici ca un tonomat de m*ie? Marş, bă, n-am nevoie de ajutorul tău!". Aici se produce un declic. Cum, cerşetor să n-aibă nevoie de ajutor? Atunci va da şi mai mult, să-mi arate că e superior, că el îmi dă viaţă, că mă întreţine. S-ar simţi mic dacă l-aş refuza, şi într-un final cred c-ar ajunge şi la OTV ca să spună povestea cerşetorului care nu voia banii lui.

Dacă aş fi un om bolnav, pe pat de moarte (ptiu, drace, doamne fereşte! Bate-n lemn, scuipă-n piept!), aş chema toate televiziunile la mine şi când ar trebui să spun de ce vreau bani aş proceda aşa: "bă, îngâmfaţilor, îmbuibaţilor, 'tu-vă-n gură de lingăi! Nu vreau bani, băi, limacşilor fără coloană vertebrală, vreau să vedeţi ce târâturi sunteţi că nu salvaţi o viaţă. P-a mea, bă! Dacă mor, să mor io de nu vin cu coasa după voi şi vă termen, bă! Marş, mă, de miloşi ce sunteţi, sunteţi nimicuri, lichele zgârcite!". Să vezi cum curg banii, numai aşa, să-şi demonstreze lor înşişi că nu sunt cum spun eu, ca mai apoi, când mă fac bine, să mi-o servească: "vezi, băi, pulifrici, că te-am salvat, băi, gură mare!".

Sfântu’ Așteaptă–sfântul actual

Din negura negricioasă a negrului timpului anilor '90 a apărut un om. A apărut un zeu. A apărut un sfânt! Sfântu' Așteaptă. Toți erau surprinși de strălucirea lui cu care aproape orbea orice om îl privea. El a crescut oarecum banal tocmai pentru a nu-l acuza vreo agenție de drepturile omului că se folosește de puterile sale imense. N-a excela pe la vreun examen național, nu a scris pe vreun șerveţel o mare formulă care să lumineze calea omului, doar a existat și lumea i-a fost recunoscătoare că n-o strivește într-un cataclism. După 15 ani și-a descoperit talentul de a-și micșora mediile astfel încât ceilalți să se simtă și ei importanţi că sunt mai buni ca el. Inteligenţa îi era fermecătoare, doar că o ținea ascunsă foarte bine tocmai pentru a nu-și desconspira identitatea. În ultimul an de liceu a devenit un pic din zeul care putea fi într-adevăr, iar lumea doar a căscat gura și a tăcut în timp ce privea vrăjită ce poate face The Sfântu'.

Cam la vârsta lui Iisus el a început să fie tot ceea ce lumea a putut da mai bun, ajutând orice copil neajutorat cu o simplă clipire, ridicând autostrăzi în România printr-o simplă suflare de asfalt peste câmpurile sterpe. Lumea începuse să-i aducă ofrande. Erau aduse numai și numai fete virgine care să fie inseminate de Sfânt cu puterea divină, iar inima mamelor fetelor virgine nu-și mai încăpea în piept de bucurie că marele Sfânt și-a făcut timp pentru a băga animalu' la grotă cu fix fetele lor. Toată lumea era fericită că însuși acest mântuitor își făcuse timp pentru a lua chip uman și a se pogorî pe Pământ. Doar că prin întreg șirul de virgine s-a strecurat a mai mare curvă pe care omenirea a dat-o vreodată. Nu, nu era Botezatu! Faptul că Sfântu' a înmuiat tocul în călimara preaumplută de alţii l-a supărat extrem de mult. Soarele nu a mai apărut vreodată pe cer, vântul a început să bată tot mai tare, iar din curvă a ieșit, 9 luni mai târziu, un bastard troglodit, ca o scursură a societăţii pe care Sfântu' l-a renegat. Bastardul a sfârșit prin a prezenta un show TV unde se adunau alte scursuri care se recomandau drept copii ai Sfântului sau partenere de așternut ale lui, ori arhangeli ai vreunei viitoare apocalipse.

Sfântu' a vrut să distrugă planeta pentru că nu a vrut să-i accepte darul pe care erai dispus să-l ofere fără obligaţii. Distrugerea gândită de el a început prin a-i condamna pe toți la viaţă veșnică astfel că lumea începuse să se urâţească, ridurile brăzdau feţele oamenilor și bolile îi tocau mărunt și fizic și psihic. Toți trăiau veșnic, ceea ce omul a căutat zeci de ani, dar numai că nu era cum credeau, nu era ca în prea măritul Rai și era mult mai rău ca în fatidicul Iad. Rezistenţa în faţa blestemului Sfântului era futilă. Ofrandele au început să fie tot mai multe și mai mari, dar nimic nu-l îmbuna pe sfânt, doar îi ura pur și simplu și fără obligaţii pe oameni iar aceștia nu aveau nimic împotrivă.

Într-o zi, în timp ce stătea la un pahar de sânge roze din viţă nobilă de prin Porto, veni un bărbos la el. Acesta s-a așezat lângă, avea niște semne urâte pe spate și pe frunte, ca niște cicatrice de tortură, puse mâna pe el și-i zise: "vezi de ce am preferat eu să mor pe cruce? Tot într-o curvă mi-am înecat și eu carasul și din toate numele pe care le putea da bastardului aia l-a numit Sfântul Graal. Hai, fac eu cinste cu înc-un rând."

Literatură pentru și mai puțină cultură

Pentru că sunt un bun samaritean care și-ar da de la gură pentru un om sărac, adică și-ar da de la gură vreo două flegme și trei jigniri pentru un om sărac cu duhul, am decis să întind o mână de cuvinte celor care vor să înveţe ce-i cu literatura. Română și nu numai, căci oricărui bun samaritean îi trebuie o cultură vastă ca să știe cu ce accent să înjure și cu ce tehnică să lovească. Să le iau pe rând, scurt să explic ce face și zice fiecare operă mare. Astea, ce voi scrie mai jos, peste ani vor sta pavăză oricărui comentariu literar drept concluzie și oricărui referat drept idee de bază.

F.M. Dostoievski, Jucătorul - Iubire nu, familie nu, loc de muncă nu, hai cu ruleta! Dacă baba a putut, eu pot mai bine.

F.M. Dostoievski, Crimă și pedeapsă - omori și tu ceva și conștiința asta te freacă mai ceva ca o nevastă.

G. Călinescu, Enigma Otiliei - dacă femeia vrea banu', după ban aleargă cât vrea.

M. Preda, Moromeții (vol. I) - degeaba ești Șef dacă n-ai bani și nici subordonaţi.

L. Rebreanu, Ion - visezi la pământ, înseli, distrugi, trădezi, baţi, apoi mori și ai numai pământ în jur.

M. Sadoveanu, Baltagul - se înavuţește omul puțin și gata, îl lovește în moalele capului invidia altora.

M. Sadoveanu, Fraţii Jderi - e lung, nu știu ce conține, dar are și niște Ștefan cel Mare pe-acolo.

M. Eliade, Maitreyi - un interracial așa cum trebuie, dar după ce dai englezul la indiancă tot omu' pleacă.

M. Eliade, La ţigănci - visul nu a ucis pe nimeni, dar căldura da.

M. Eminescu, Luceafărul - nu contează ce zice lumea, materia contează. Mult!

M. Eminescu, Floare albastră - oricât de bine arată femeia, dacă e proastă o lași și fugi.

T. Arghezi, Testament - ars poetica, dar emanciparea tot de la ţară a pornit.

N. Stănescu, Lecţia despre cub - perfecţiunea e o curvă și suge grav.

L. Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - nu pot face nimic, dar spun că nu vreau să fac.

G. Bacovia, Plumb - nici fantomă să fii nu mai e ca pe vremuri.

H. Malot, Singur pe lume - când crezi că ești al nimănui și n-ai loc nicăieri chiar este așa.

M. Preda, Marele singuratic - toate se destramă în jur, femeia moare, și tu rămâi același activist de partid.

L. Rebreanu, Adam și Eva - dacă vrei mereu iubirea pură degeaba mori pentru ea, sex tot nu primești.

Pământul ne vrea dați afară

- Știe cineva ce a fost cu Pompeiul? Nimeni? Hai, hai! Așa, ia zi tu.
- Păi, a fost un vulcan care bum! și oameni au fost "îngheţaţi" sub lavă.
- Bravo! Așa este. Știe însă cineva ce e cu Sri Lanka?
O mânâ ridicată din ultima bancă, timidă ce-i drept, dar destul de fermă încât să fie observată.
- Zi tu, Diana.
- E o insulă de țigani asiatici distrusă de un tsunami prin anii 2000. Știu că mai toate ţările erau cu îndurerări de faţadă la ușa diplomaţiei atunci.
- Puțin cam subiectiv răspunsul, dar ai dreptate. Da' voi știți cine a fost Katrina?
- Da, o curvă de-a bunicului de la noi din sat.
Toată clasa izbucni într-un râs violent, aproape isteric.
...
- Nu, Sergiu, nu-i corect, deși nu știu pe unde a umblat bunic-tu. Altcineva?
- Da, doamna, este vorba de un uragan de a lovit New Orleans-ul de s-au isterizat popoarele că e SUA în genunchi cu dezastrul ăla.
- Așa, bun răspuns. Ei, vedeți voi, dragi elevi, este atât de evident.
- Ce?! un cor de vreo 10 elevi izbucni.
- ... că Pământul ne vrea morți, dar noi nu ne lăsăm.

Inteligență?! Da’ ce-i aici, bazar?

Cum intră cuțitul în pâine, cum intră drujba în lemn, cum intră puștiul american în fast food-ăreală așa intru și eu în subiectul cu inteligența. A avea asupra ta acest însușire care începe cu "i" e o povară mai grea decât pare. Mereu trebuie să fii șeful oricărei discuţii, mereu să pari sigur pe tine și absolut convins de tot ce spui, chiar dacă o spui într-o stare cruntă de beţie. Absolut convins, am zis. Așa încerc eu să spun acum. Apoi vine ca o povară pentru că nimeni nu-ţi acordă circumstanțe atenuante dacă greșești, toți se așteaptă să știi mereu totul. A, și nimeni nu te ajută pe deja uzatul tertip că "lasă-l, mă, că se descurcă el, e băiat deștept".

Când ești prost mai vine o mână săritoare care să spună, căci de regulă mâinile vorbesc, "hai, mă, să-l ajutăm, că e și el prost". Nu zic că ar fi o binecuvântare că ești prost, dar tot primești mai mult ajutor decât atunci când ești inteligent. Mulți oameni au părut deștepți pentru că au tăcut. Nu s-au dat mari, nu s-au fălit în orice ziar și carte cu ce au făcut. Par exemplu cel care a descoperit focul. Nu l-a auzit nimeni sărind într-un picior, apărând la TV alături de Tatoiu sau Cristoiu la o analiză pentru a spune cum a reușit. Nu, doar a reușit și gata. Mai este și cel care a vânat primul mamut. Nu s-a lăudat pe la radio cu aptitudinile sale de vânător, nu și-a făcut un cult al personalităţii, ci doar a reușit ceva și gata. La polul opus sunt ăilalți: Tatoiu, Ciuvică, Becali sau din internaţional, Sarkozy.

Treaba și mai grea cu inteligența este că trebuie pusă în evidență în raport cu alții, nu se definește ca ceva de sine stătător, astfel că mereu trebuie să ai un grup de prieteni de diferite tipuri. Mai întâi marea masă să fie constituită din cei aflați la periferia fină a inteligenței pure care le-ar permite un dialog de categorie grea cu tine, astfel că mai mereu te vor împinge în glume stupide și subiecte mai ieftine decât țigările moldovenești și atunci știi că ți-ai găsit grupul. Dacă te-a enervat propoziția de mai sus pentru că-i prea lungă o întrebare am pentru tine: vrei să fim prieteni? Bun, acum vine partea mică, dar oxigenată a grupului. Unu-doi oameni inteligenței, cam ca tine sau mai slabi puțin, dar în niciun caz peste tine. Cu ei vei purta un dialog mai bun, mai digerat de către creier. Acum sper că se înţelege de ce-i ține Gâdea pe Stan și Badea prin preajmă. Exact! Laptopul e prietenul deștept.

Junghiul și modestia

Oamenii, din ceea ce am văzut și auzit, apreciază tot mai mult această calitate îndoielnică sau atu redundant și anume modestia. Ea, în esenţă, este doar o frână în calea evoluției bune a unui om prin simplul fapt că îl face să nu-și cunoască adevărata valoare. Mai întâi ea apare în școală când profesorii te ridică în slăvi (bine, nu-i chiar așa) pentru că ești modest. "Iar cutărică este un băiat excepțional, și atât de modest!". Iar cutărică pricepe că e binișor să fii modest, că profesorul te remarca și poți și tu să fii mai bun în ochii lui, deși poți fi la fel de bine privit și cu rezultate. Dar asta nu-i atât de gravă ca partea în care reușești ceva și totuși modestia prost înţeleasă te face să spui lucruri pe care nici nu le crezi. Ai medii mari, ești bun, dar fiind într-un con de umbră al modestiei nu poți spune "băi, sunt bun, sunt cel mai bun, sunt bun pentru că pot. Bagă-ţi unghia în gât că nu poți fi ca mine!". În schimb te limitezi la a spune "dar eu nu învăţ mult, nu învăţ acasă", "am câștigat datorită norocului, că nu am muncit prea mult". Nu, greșit! Muncești, nu poți fi bun fără muncă pentru că nu te uiți la două formule și gata știi calcul integral. Nu te uiți la poezii de Bacovia și îți vine "să vezi că ăsta e spleen-ul simbolist", nu merge așa, ci în schimb înveţi, și pentru munca aia, multă sau puțină, grea sau ușoară, trebuie să spui "sunt bun datorită mie și a ceea ce fac!".

Modestia proastă este și la sportivi, aici mă refer desigur la cei buni. După un meci mare, după un concurs suprem majoritatea declarațiilor conțin ceva de forma "și mulțumesc antrenorului pentru că m-a băgat pe postul meu preferat". Ăla e prost dacă nu te bagă unde îți place, pentru că atunci clar te-a pierdut. Când ești bun, ca sportiv, nu contează cine e în spate pentru că tu modelezi totul în jur, antrenorul fiind doar dirijorul care urmează partitura deja scrisă. Niciun antrenor nu este atât de prost încât să ucidă talentul doar pentru că are el un plan. Dacă nu ești așa de bun încât să te faci remarcat poți încerca o reprofilare sau să te mulțumești cu statutul de mediu pe care îl deține 40% din societatea actuală (restul de 58% sunt doar proști sau incompetenți – 2% fiind marjă de eroare).

Modestia asta văd că e treabă grea, lumea se cramponează mereu de ea și ne ucide treptat orgoliul, lăsându-l undeva între "nu-l pot umili pe adversar" și până la "mai bine nu plânge el decât să jubilez eu". Fairplay-ul este doar o invenție de a spune că trebuie să te porți frumos și după. Te porți, îi strângi mâna adversarului, dar trebuie să existe puțină mândrie, puțină scânteie de orgoliu în privire când îl privești în ochi. Când va descoperi superioritate în privirea celui mai bun, cel mai puțin bun va înţelege că modestia improvizată pe care o așteaptă de la invingător nu-i poate fi niciodată un substituent pentru lipsa sa de reușită. Când ești perfect, nimeni nu-ţi poate face nimic, iar cum nimeni nu e, gloria trece prea repede pentru a o pierde cu modestie.

Eu, arogant și arogant

Omul, în general, și mai ales în particular, vrea să fie o vită condusă către un scop suprem de către un seamăn de-al lui, el nu vrea să ia decizii sau să-și facă griji, vrea doar să fie ăla care pune umărul la treabă, apoi să se scuture și să plece mulțumit de folosul pe care l-a adus societății. Am spus-o prea abrupt și poate un pic forțat, dar omul vrea să simtă o putere cum îl apasă pe umerii conștiinței ca să știe că nu e el responsabil de ce face. Aici intervin eu, un om suprem, un om ales dintr-o mie, ales de către mine personal, mă ung, pun, numesc domn, lider, șef, zeu peste tot ce înseamnă omenire.

Asta e doar o doză exagerată de aroganță, dar o aroganță atât de puternică încât dacă o transmit vreme de vreo 10 ani încontinuu și fără să mă poticnesc, oamenii din jur chiar vor crede că sunt ceva superior lor, nu doar unul ca ei, și vor începe să asculte de prelegerile mele ca de ale unui zeu pogorât de pe vreun Athos, Asgard sau Sinai. Nu trebuie să fac ceva, decât să exist și atunci, pe măsură ce voi fi tot mai sus, oamenii vor simți că o nouă forță psihică îi asuprește. Da, timpul este îndelungat și trebuie să am răbdare cu orice cretin care va tinde să vrea ceea ce am, dar nu-i atât de complicat pe cât pare, doar că e de durată. Eu și luptătorii de gherilă sau eu și luptătorii din Al-Qaeda.

În general sunt arogant pentru că doar la asta mă pricep pentru că la carte nu am excelat, am preferat să fiu arogant, la lucrul manual sau orice implică dexteritate nu excelez pentru că nu sunt genul care să se bazeze pe propria forță pentru că, iar, sunt arogant, prin cuvinte îi pot forța pe alții să facă ce vreau. De-aia sunt arogant și nu se poate să-mi iasă altceva. Probabil că peste ani voi căuta sau mi se va ivi ocazia să revin pe scena sălii de festivități din liceu ca să fiu un arogant nemaivăzut care să mintă mințile noi, din fața lui, cu actele lui de vitejie. Iar atunci voi fi împlinit, căci am reușit să mint atâția puști că viața e chiar frumoasă. Dar voi spune asta arogant fiind, deci ei vor greși că mă vor crede. Voi fi un lider pentru spiritele lente care vor dori o mână forte. Poate nu voi fi eu mereu, dar mereu voi avea atitudinea potrivită pentru a-i conduce pe oameni în orice prostie vor dori ei să realizeze.

Vrei să cucerești o virgină? Ai nevoie de zeu, trebuie să fii pe lângă arogant. Vrei să fii cel mai deștept? Scuze, dar câinii sunt deștepți, oamenii sunt inteligenți, deci nu pot să te ajut. Vrei bani? A, de-ăia vreau și eu. Nu știu cum se fac. Dar în rest absolut orice. Doar câteva nu.