Investitie in iubire.

Incerc o reluare a subiectului iubire, poate cu idei mai bune. Suferinta in si din iubire este o parte pe care ar trebui s-o privim ca fireasca pentru ca totul este intr-o dualitate astfel ca nu ai cum sa simti iubirea si fericirea adusa de iubire, fara sa simti putina (sau mai multa) suferinta. Dar directia catre care este indreptata suferinta e gresita.

Pornind de la sintagma, "sufera cel ce iubeste, cel iubit isi bate joc", noi romanii ajungem in cupluri sa dam vina doar pe "celalalt", noi nefiind vreodata vinovati de ce se intampla. Dar de fapt intr-un cuplu sunt 2, cu caractere diferite, cu trairi emotionale diferite. Niciodata dragostea nu va fi egal daruita, unul va iubi mai mult, altul mai putin, iar ironia e ca probabil niciodata nu stii care. Dar placut parca e sa iubesti, nu?

Dar revenind la suferinta, nu raneste celalalt, ci noi ne ranim pe noi insine. Investim sentimente, crezand ca si celalalt face la fel, in cantitate la fel de mare, iar in momentul aflarii contrariului, suferinta apare. De-asta suferim la orice despartire (daca suferim), nu ca celalalt ar fi facut cine stie, dar nu oferim cand trebuie si cui trebuie sentimentele. Sau in cantitati corecte. Avem pretentia de a fi iubiti doar pentru ca noua ni se pare sau credem ca iubim cel mai mult. Dar uneori poate pretentiile sunt cele nasc certuri in cuplu.

Exista si reversul, ca poti rani la fel de usor, prin simplul fapt ca cealalalta persoana investeste o mare parte din sentimente in relatie, are pretentii si tu aduci furtuna neoferind egal. Ceea ce nu prea e posibil, dar nu va intelege nici daca ii explici.

Si cam asa e cu suferinta in iubire, coplesirea de prea multe stari, poate duce la sufocarea noastra proprie. Si ajungem la suferinta, aproape la orice despartire. Solutia? Sa oferim, dar fara sa cerem neaparat de la altii. Oferire cu masura, treptat, si oprit "robinetul" cand e prea mult.