Preocupari de 31 februarie.

Ma simt singur, si nu vreau nimic, decat sa ma vait, ca poate starnesc mila in cei care citesc. Si ce daca ma simt singur, ma am pe mine, inca doi prieteni imaginari si facem un grup ca o fratie, "statutii pe intuneric" care isi mai plang si de mila pe deasupra. Mila s-a pornit si in cateva momente pe cineva voi impresiona intr-atat inca sa ma bage in seama pe vreun program de socializare, pe vreun site pe unde presupunem ca am cont, cat sa ma ia cu, "u cf? D c te simtzi singur?". Adica logica intrebarea, "de ce te simti singur?". Dar mai logic este raspunsul ca daca as stii, nu m-as mai simti. Zic eu.


Singur sunt de cand m-am nascut, ca daca eram uitat in pat la maternitate si eventual crescut de vreo familie de lupi, tot singur eram. Singur mereu, ca tot omul, dar crescut intr-un mediu numit familie, adica tot straini, dar unii mai straini ca altii. Deci singuratatea si faptul pentru care o simt sunt putin relevante prin prisma oamenilor care sunt in jur. Si daruirea altora fata de persoana mea, prin mila simtita, alimenteaza dorinta de a simti mai multa, asa ca joc la sentiment sa ii sec ca pe un put de petrol pe cei care varsa o lacrima miloasa ca eu ma simt singur.


De jos ma ridic (hai ca ar fi culmea sa pot sa ma ridic de sus!), cu o sabie in mana si cateva grenade si incep sa "pictez" pamantul mai gol fara atatia care se preocupa de ceilalti doar cu ruperea de pula ca li se pare ca fac un gest nobil. Nobil in idee este si gestul meu de a epura, fapt realizat cu bombele, lasand mai putini locuitori, incercand sa aflu de ce ma simt singur. Mai iau doi-trei prieteni imaginari si ii las sa expuna problema, sa va faca sa intelegeti ca ce am scris nu e real. Nu ma simt singur, si daca m-as simti nu pe internet as spune-o. Lectura placuta, superficialitate imbelsugata in continuare.