Pe ei, pe... istoria lor

Azi ma incearca un sentiment de patriotism, (parca) imi place ca sunt roman, dar noroc ca ma trezesc repede, si scriu ceva, inca ceva, doar asa, sa fie. Scriitorii nostri au fost mari si sunt. Sau doar au fost, ca intre timp au trecut la cele sfinte, dupa cum multi ar spune. Iar ei, scriitorii, in versuri sau proza au vorbit de voievozi, domni, si alti conducatori din istorie. Si prin scriitori ma refer si la istorici, la poeti, la toti care au pus cerneala pe foaie cu un scop. Si din ce au scris a rezultat o istorie viteaza a romanului, neinfricat in lupta, ce nu lasa dusmani sa-i cotropeasca tara. Ei bine, asta era valabil pe vremea lui Stefan cel Mare sau Vlad Tepes. Chiar si imul national, "Desteapta-te romane!" este presarat din plin cu momente de maxima glorie a romanilor. Iar noi inca din scoala, la maturitate, si pana la batranete traim cu ideea ca "de-aia nu a fost invadata Europa de Imperiul Otoman, ca am fost noi aici", sau ca "de-aia e Vestul mare acum, ca noi am dus greul tributurilor si razboaielor cu hunii si bastarzii din Est." Dar cat din toate acestea este intr-adevar asa cum le-am consemnat noi in Istorie? Cum se face ca sarim sa aparam tara, sarim ca "lupii in stana", dar am stat atatia ani sub comunisti si acum regretam? Sau incepem, am inceput sa ne complacem intr-un trecut facut de noi? Nu zic ca cei dinainte nu au fost viteji, au fost, asta e sigur, dar nu suntem, nu am fost, si nu vom fi toti asa. Dar ne placem sa ne vedem asa: "Nu conteaza cum ne vad strainii, noi suntem viteji, suntem aici de secole, si nu ne-a cucerit nimeni". Este cliseul vitejiei romanului, ne place sa ne privim asa, e placut, e reconfortant, dar de fapt ne lipseste ceea ce credem noi ca ne caracterizeaza.