Mergem la bunici... să ne educe

Forţa vocaţie îţi este insuflată de mic de către cei din jur, de către familie sau, pur şi simplu, ce atâta idealism, de banii pe care îţi poţi câştiga şi pe care vezi că îi câştigă anumite persoane, prestând o muncă. Nu l-am avut unchi pe Bill Gates sau pe vreun mare şeic arab pe care să-l văd întorcând petrolul cu conducta, ca bunicu' alcoolul cu paharul. Eu am avut un alt exemplu, mai neaoş, de-al nostru, din popor, însuşi bunicul, cel cu paharele de mai devreme. Un moment a fost nevoie pentru a-mi stabili eu priorităţile în viaţă şi pentru a-mi da seama ce vreau să mă fac când voi fi mare. Scânteia a apărut într-o seară de toamnă târzie (de fapt era vară în amiaza mare, dar las aşa că sună poetic) şi vine bunicul acasă posomorât, învins de drumul greu de la primărie. Bunica repede pe lângă el ca orice femeie de bătătură, că după ultima alergătură pe care i-o administrase în urmă cu o săptămână acum era în perioada de obedienţă. Îl întreabă ce-a făcut pe unde a fost, dacă a rezolvat.  

El îi aruncă o privire mustrătoare, ca de la stăpân la sclav şi-şi vede de mâncarea lui, parcă neauzind-o deşi a vorbit tare. Bine, el de pe la 40 de ani nu mai auzea perfect, dar îi convenea de minune situaţia, scuza perfectă. După un timp în care bunica n-a mai spus nimic, bunicu’, căţărat pe scaun, căţărat la propriu, că la unu’ cin’zeci cât are îi ia ceva, priveşte bătătura şi spune răspicat:

- Am făcut un drac!

Şi iar se lasă o tăcere apăsătoare. Acum sunt eu cel care trece pe postul interogatorului, mă duc mai aproape de masă, ştiind că îi place să fiu prin preajma lui, să-mi mai povestească, profit de situaţie şi întreb:  
- Ce-i tataie? Ce-ai făcut la primărie? El mă priveşte, are un zâmbet de superioritate pe faţă şi de compătimire, cam cum au oamenii când se uită la un cerşetor ciung şi cu accese de spasmofilie şi-mi răspunde.
- ‘Tu-le muma-n cur la ăştia! Că n-am şi eu un nepot acolo la primărie să mă ajute şi pe mine cu plata! N-am făcut nimic! Asta au fost cuvintele ce mi-au rămas în minte. Şi ultimele ale bunicului pe ziua aia că s-a îmbătat şi a adormit, dar asta nu e important.
De prima dată, de când am auzit doleanţa lui, am încercat să ajung secretar, pe semne că ştiam deja care este cu furatul mai mult. Ca metodă de PR rudimentar am încercat şi eu reclama prin viu-grai, adică din gură-n gură, şi mă lăudam la toată lumea că mă fac secretar. Între timp viitorul e tot mai nesigur și tot mai îndepărtat e şi postul ăsta de mine. La o mai atentă cumpănire a faptelor am ajuns să cred că mai bine aştept să moară bunicul decât să ajung eu secretar. Asta e, dacă n-am pe cineva acolo.

Mențiune: Articol scris pentru Academia de Gashcă.