Oamenii, din ceea ce am văzut și auzit, apreciază tot mai mult această calitate îndoielnică sau atu redundant și anume modestia. Ea, în esenţă, este doar o frână în calea evoluției bune a unui om prin simplul fapt că îl face să nu-și cunoască adevărata valoare. Mai întâi ea apare în școală când profesorii te ridică în slăvi (bine, nu-i chiar așa) pentru că ești modest. "Iar cutărică este un băiat excepțional, și atât de modest!". Iar cutărică pricepe că e binișor să fii modest, că profesorul te remarca și poți și tu să fii mai bun în ochii lui, deși poți fi la fel de bine privit și cu rezultate. Dar asta nu-i atât de gravă ca partea în care reușești ceva și totuși modestia prost înţeleasă te face să spui lucruri pe care nici nu le crezi. Ai medii mari, ești bun, dar fiind într-un con de umbră al modestiei nu poți spune "băi, sunt bun, sunt cel mai bun, sunt bun pentru că pot. Bagă-ţi unghia în gât că nu poți fi ca mine!". În schimb te limitezi la a spune "dar eu nu învăţ mult, nu învăţ acasă", "am câștigat datorită norocului, că nu am muncit prea mult". Nu, greșit! Muncești, nu poți fi bun fără muncă pentru că nu te uiți la două formule și gata știi calcul integral. Nu te uiți la poezii de Bacovia și îți vine "să vezi că ăsta e spleen-ul simbolist", nu merge așa, ci în schimb înveţi, și pentru munca aia, multă sau puțină, grea sau ușoară, trebuie să spui "sunt bun datorită mie și a ceea ce fac!".
Modestia proastă este și la sportivi, aici mă refer desigur la cei buni. După un meci mare, după un concurs suprem majoritatea declarațiilor conțin ceva de forma "și mulțumesc antrenorului pentru că m-a băgat pe postul meu preferat". Ăla e prost dacă nu te bagă unde îți place, pentru că atunci clar te-a pierdut. Când ești bun, ca sportiv, nu contează cine e în spate pentru că tu modelezi totul în jur, antrenorul fiind doar dirijorul care urmează partitura deja scrisă. Niciun antrenor nu este atât de prost încât să ucidă talentul doar pentru că are el un plan. Dacă nu ești așa de bun încât să te faci remarcat poți încerca o reprofilare sau să te mulțumești cu statutul de mediu pe care îl deține 40% din societatea actuală (restul de 58% sunt doar proști sau incompetenți – 2% fiind marjă de eroare).
Modestia asta văd că e treabă grea, lumea se cramponează mereu de ea și ne ucide treptat orgoliul, lăsându-l undeva între "nu-l pot umili pe adversar" și până la "mai bine nu plânge el decât să jubilez eu". Fairplay-ul este doar o invenție de a spune că trebuie să te porți frumos și după. Te porți, îi strângi mâna adversarului, dar trebuie să existe puțină mândrie, puțină scânteie de orgoliu în privire când îl privești în ochi. Când va descoperi superioritate în privirea celui mai bun, cel mai puțin bun va înţelege că modestia improvizată pe care o așteaptă de la invingător nu-i poate fi niciodată un substituent pentru lipsa sa de reușită. Când ești perfect, nimeni nu-ţi poate face nimic, iar cum nimeni nu e, gloria trece prea repede pentru a o pierde cu modestie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu