De două ori pe an, cu un mic interludiu neprevăzut, răcesc. Răceală banală, de-aia de vine, te bagă una-două săptămâni într-o stare de căcat apoi te lasă. În două săptămâni trec de la ideea de a-mi pocni sinusurile iritate cu tot ce prind, la nasul care curge și la pachete de șerveţele terminate. Și totul pentru o banală răceală.
Înţeleg cancerul. Vine, te chelește, îţi ucide celule importante din corp, își bate joc de tine când nu pleacă cu niciun medicament, apoi mori. Nu se încurcă cu mărunţișuri. Înţeleg și afecțiunile cardiace, diabetul, SIDA, vin pe capul tău și nu mai pleacă până nu te bagă în groapă. Dar răceala nu, ea nu se comportă așa. Vine mereu și la plecare parcă ţi-ar striga din goana fugii: "o să revin, nu uita!".
Răceala ţi se întâmplă când nu te aștepţi. Poţi merge pe stradă, dezbrăcat, ud, cu vânt în plete, în mijlocul iernii și nimic. Dar într-o dimineața, când ieși din casă la ore obscen de mici, ca 11-12, după ce ai avut grijă ce îmbraci și să nu ai părul ud, te trezești cu răceala pe cap din cauză că undeva, pe o stradă, te-a prins o adiere de vânt. Iar vaccinuri nu există contra ei, există doar contra soră-sii mai mare, gripa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu