Ziua proastă se cunoaște de dimineață

Era o zi decentă, nămolul se lipea șiret de opinci, dar oamenii, țărani, nu erau prea supărați, avea să fie o zi bună. Unii își tricotaseră pe mânecă tricolorul, alţii fluturau hârtii colorate. Ar fi scris și bannere, dar nu le prea aveau cu literele, nici măcar agramat ca elevii din ziua de azi. Nea Petru încă trebăluia prin curte, nu clocotea sângele în el pentru a se duce la întrunire.

Soţia lui muta dintr-o parte în alta oalele prin bucătărie în așteptarea inventării radioului și pentru români. Bine, ea l-ar fi vrut mai degrabă pe nea Dan D. și telenovelele, dar astea aveau să vină mulţi ani mai târziu. Ea sufereau în tihnă, nu-i convenea că bărba'-su tot făcea curat animalelor, le tot punea mâncare, le dădea apă și mai aranja și aracii pentru vie în loc să fie cu mulţimea pe câmpie. Ea, desigur, nici nu gândea să miște vreun deget pentru a-l ajuta, se mulţumea acum, mai nou, să îi ardă câte o palmă copilului, pentru că nu mănâncă mai repede și o ţine în casă, când ea ar putea să fie afară și să-l ajute pe nea Petru. Dar astea erau stări obișnuite ale d-nei Oiţa.

"Băi, Petru, vin' dracu' în casă! Trebe să vorbim, bă!" se auzi Oiţa aruncându-și vorbele pe geamul bucătărie spre bătătură. "Ce vreai, fă?! Nu-ți mai ajunge odihna? Taci, 'tu-ți muma-n cur!" își înăspri glasul spre ea nea Petru. "Haida, mă, vin' să-ți zic ceva." Nemulţumit că-l întrerupe, dar și plictisit de treabă, se duce până la urmă în casă. L-a așezat la masa de lemn din bucătărie și l-a dăscălit. "Du-te, mă, Petru, mă, pe câmpie că poate au și oaminii ăia nevoie de tine. Nu face pe nisnaiul." "Bine, fă, Oiţo, dar eu sunt om cu carte? Nu știu ce-i cu unirea asta. Mă duc așa, cu capu'-ntre urechi?" "Da, mă, du-te! Hai, c-o fi bine." După ce a stat și s-a gândit vreme de juma' de ceas, care de fapt a fost cât i-a luat până în beci pentru a se încuraja cu o carafă de zaibăr, a decis să plece la unire. "Gata, muiere, eu mă duc!" zise nea Petru și se lipi de clanţa ușii. "Da' stai, bă! Nu te duci îmbrăcat așa! Ia aici flaneaua asta proaspăt tricotată și vopsită. E pe gât, cum îţi place ţie. Nu se face să te prezinți acolo în zdrențe."

Mai la marginea mulţimii era un negustor argăţos știut de Petru din târg. "Ia zi, omule, ce e aici? Cum sunt veștile?" întrebă el. "Ce să fie, măi, o unire. Ei zic că o să treacă, devenim și noi o ţară mare. Da' am auzit și eu un zvon, că sunt demult aici, cum că sunt băgaţi și ăia din Transilvania. Nu doar românii, ci și ungurii." La veștile astea, nea Petru cam vru să aibă pe cap o pălărie pentru a da de pământ. Cu căciula nu-și permite, l-ar fi certat Oiţa înaintea fiecărei bătăi pe care el i-ar fi dat-o. Se mulţumi să scuipe în pământ și să spună: "Aoleu, ăștia or să vrea să conducă și țara! Stai să vezi, la cum îi știu eu pe români, de nu i-or băga în guvern - deși nea Petru nu știa ce e ăla - și nimeni n-o să-i mai scoată de-acolo!".