Lecția de... inocență.

Lumea plânge în sala mare, în centru se află sicriul în care acum femeia îmbătrânită de timp zace nemișcată, luată din viață de boala care a măcinat-o câțiva ani. Multe flori pe lângă ea, mai toate aduse din oraș de nepoții ei, de fiica ei, de rudele venite la priveghi. Sicriul natural, făcut manual, umple camera de miros proaspăt de lemn prelucrat. Făcut de nepotul ei, din dragoste. Fiica ei, singura, varsă lacrimi grele, batista este prea mică să i le șteargă pe toate. Nepoatele stau încremenite lângă sicriu și amintirile renasc văzând-o așa aproape de final, după care nu o vor mai vedea.


Multe adunate în cei 76 de ani ai bătrânei. Și prin curte, acum intrați în cameră, sunt și stră-nepotii ei, cel mai mic este preferatul ei, are doar 4 ani și încă nu conștientizează că cea care a stat mereu cu el nu va mai fi prin preajmă. Se uita nedumerit la suferința din jur, dar el nu are lacrimi, nu înțelege de ce ceilalți varsă așa multe. 


Cel mic iese afară, intră în grădina din fața casei, aruncă o privire în jur și se duce țintă la câteva flori. Se apleacă, rupe doi ghiocei și o lalea și revine în casă. Se duce la căpătâiul stră-bunicii sale, și așează lângă ea florile rupte din grădină. Toți rămân fără cuvinte, atâtea flori aduse din atâtea părți și niciuna adusă din locul ei preferat, din curtea în care s-a născut și a murit. El i le-a adus, alături i le-a pus, în inocența sa prin care nu înțelege lacrimile, dar prin care în timp a înțeles iubirea bătrânei pentru curtea ei, acum i-a pus alături o parte din locul ei iubit. 

Prea mic pentru a fi remarcat de lume, dar gestul său prea mare pentru a fi făcut de cei mari, preocupați cu problemele lor. O lecție de inocență, primită de la un copil. Și ce de lucruri ne pot învăța copii, trebuie doar să-i lăsăm.