- continuare -
Ochii îmi cad pe poze cu decădere umană până aproape de abis, văd demoralizare, şi ochi pierduţi într-o luptă cu ceva necunoscut. Citesc despre momentele când alcoolul lumina drumul, deşi întuneca mersul, iar nimic nu mai conta, decât un înot într-o vâscozitate de conştiinţă şi moralitate. Poza arată un bărbat căzut pe marginea drumului, fără speranţă, dar necerșind, doar stând, pare la o graniţă între moarte şi viaţă. Dar este vorba şi de fericire, de cea obţinută când raţiunea ia o pauză şi lasă calea inerţiei, o fericire clădită pe lipsă de coerenţă în acţiuni, pe lipsa conştientizării şi, într-un mod ciudat, este o fericire căutată mai des decât cea despre care am citit în primul dosar.
Un alt dosar deschid, o altă foaie întorc, tot un viciu, acest drog cerut de materie într-un moment când mintea îşi bea cafeaua la o bârfă cu tovarăşul spirit. Aici este dorinţa de răspândire a propriilor urmaşi, sexul privit ca simplă metodă de a te simţi superior, căci iei ce e mai bun din rasa opusă şi ajungi să ai o şansă la inseminarea ei. Sexul văzut printr-un ecran, iar dincolo fiind un film care frizează absurdul prin scene uneori imposibile în viaţa reală, dar care naşte un interes ce tinde spre infinit. Poze ale unor persoane drăguţe, dar privite doar ca o bucată de carne, care poate fi viitoarea fostă dorinţă de cucerire, toate au fost lăsate pe drumul vieţii, iar alături stă povestea fiecăreia.
Lectura mă absoarbe, nu vreau s-o opresc, sunt captivat, cred că şi eu mi-am găsit viciul. Citesc totul, ajung la ultimele file din ultimul dosar din acest ultim dulap dintr-o cameră prea puţin explorată vreodată. Nu mai găsesc nimic, pozele sunt blurate, scrisul este ilizibil, cu goluri mari în text. Lumina se stinge, dispar din acel mediu, mă trezesc pe un pat, cred că dintr-un spital, nişte oameni în halate pe lângă mine, dar nu cred că sunt extraterestru ca să mă examineze. Feţele lor nu emană nimic bun, iar privirea mea începe să fie atrasă de un ceas de pe perete. Îl privesc cu aşa intensitate încât parcă timpul s-a oprit în loc, secundarul nu-şi mai urmează cursul. Chiar s-a oprit, dar acum nu mai văd nicio lumină.
Un alt dosar deschid, o altă foaie întorc, tot un viciu, acest drog cerut de materie într-un moment când mintea îşi bea cafeaua la o bârfă cu tovarăşul spirit. Aici este dorinţa de răspândire a propriilor urmaşi, sexul privit ca simplă metodă de a te simţi superior, căci iei ce e mai bun din rasa opusă şi ajungi să ai o şansă la inseminarea ei. Sexul văzut printr-un ecran, iar dincolo fiind un film care frizează absurdul prin scene uneori imposibile în viaţa reală, dar care naşte un interes ce tinde spre infinit. Poze ale unor persoane drăguţe, dar privite doar ca o bucată de carne, care poate fi viitoarea fostă dorinţă de cucerire, toate au fost lăsate pe drumul vieţii, iar alături stă povestea fiecăreia.
Lectura mă absoarbe, nu vreau s-o opresc, sunt captivat, cred că şi eu mi-am găsit viciul. Citesc totul, ajung la ultimele file din ultimul dosar din acest ultim dulap dintr-o cameră prea puţin explorată vreodată. Nu mai găsesc nimic, pozele sunt blurate, scrisul este ilizibil, cu goluri mari în text. Lumina se stinge, dispar din acel mediu, mă trezesc pe un pat, cred că dintr-un spital, nişte oameni în halate pe lângă mine, dar nu cred că sunt extraterestru ca să mă examineze. Feţele lor nu emană nimic bun, iar privirea mea începe să fie atrasă de un ceas de pe perete. Îl privesc cu aşa intensitate încât parcă timpul s-a oprit în loc, secundarul nu-şi mai urmează cursul. Chiar s-a oprit, dar acum nu mai văd nicio lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu