Francejii rai se ia de noi

Francezii, spilcuitii Vestului Europei, au facut, inaintea meciului de o rara rusine pentru fata stadioanelor mondiale, Romania-Franta, niste comentarii deloc lipsite de substanta la adresa romanilor. Dintre ele mi-a placut unul, un dialog care se desfasoara cam asa:
- Nu stiu daca meciul va incepe.
- De ce?
- Pai, cand arbitrul va da cu banu' nu stiu daca moneda va mai ajunge la el cu atatia romani in jur.

Apoi au fost glume jegoase, subtiri, cum ca "romanii au paduchi", "sportul national nu e fotbalul, ci cersitul", dar nu lipsite de baza. Oricum ne descurcam bine la cersit, oricum sunt multi tigani nespalati si multi saraci care au copiii cu paduchi. Au generalizat, si unde mai pui ca aveau si voie.
Meciul a fost candva saptamana trecuta, iar toti s-au prins de glumele, parca date pe Canal Plus, abia duminica. E ca si cum eu fac misto de o femeie ca-i grasa sau proasta, ma lasa s-o fut si dupa o saptamana se trezeste sa ma sune cu ton belicos la telefon: "Porcule, ma faci grasa/proasta?!". Asa si noi. Aia fac glume, rating, totul se sedimenteaza in Franta, iar noi ne prindem de mistoul facut. Nu cumva avem internet, acces la informatii in timp real? Nu puteam sa vedem asta a doua zi dupa meci? Macar erau mai justificate toate discutiile, oricum futile. Dar in fine, decalati cum suntem zic de aici.

Au glumit, au voie, pot spune despre oricine si orice orice, cum au si facut, in aceeasi emisiune nefiind vorba doar de romani. DSK - nenea acuzat de un viol, demis din functia de presedinte al FMI si apoi declarat nevinovat - nu l-am vazut luand-o pe Tatoiu sau pe Ciuvica la un talk-show despre cum l-au luat aia in bascalie. Daca suntem in UE, ceea ce se pare ca n-am inteles prea bine noi, romanii, nu inseamna ca ceilalti nu pot face misto de noi. Daca eu, in piata pitorescului meu oras, as da de un francez tuciuriu care imi cere intr-o romana pocita "un lion, te ruog!" garantat as zice ca francezii sunt niste cersetori paduchiosi. Daca as mai fi si scenarist la vreo emisiune de pseudo-umor as folosi gluma care imi vine in minte in legatura cu cersetorul pe langa care trec zilnic.

Altceva ce nu intelegem noi romanii e ca daca intram intr-un club oarecum select, cum am zis mai sus, UE sau NATO, suntem ca elevul care intra in echipa liceului, dar e bagat acolo doar pentru ca a facut ceva ce nu tine neaparat de jocul sau desavarsit. Poate face muie antrenorului si de-aia, poate e babarditorul fiicei antrenorului, dar sigur nu joaca bine. Ei bine, intrarea in echipa nu-l va imuniza contra mistourilor. Gata subiectu', scenaristul (sau scenaristii) emisiunii au gasit ceea ce cautau, Romania, subiect dat si de ocazia meciului, si au creat ceva de acolo. Noi luam in tragic totul, fix ca curva care are pretentie la iubire de la cel care se uita la ea in timp ce ea se rupe-ntr-un gangbang cu toata scara blocului.

Sfântu’ Așteaptă–sfântul actual

Din negura negricioasă a negrului timpului anilor '90 a apărut un om. A apărut un zeu. A apărut un sfânt! Sfântu' Așteaptă. Toți erau surprinși de strălucirea lui cu care aproape orbea orice om îl privea. El a crescut oarecum banal tocmai pentru a nu-l acuza vreo agenție de drepturile omului că se folosește de puterile sale imense. N-a excela pe la vreun examen național, nu a scris pe vreun șerveţel o mare formulă care să lumineze calea omului, doar a existat și lumea i-a fost recunoscătoare că n-o strivește într-un cataclism. După 15 ani și-a descoperit talentul de a-și micșora mediile astfel încât ceilalți să se simtă și ei importanţi că sunt mai buni ca el. Inteligenţa îi era fermecătoare, doar că o ținea ascunsă foarte bine tocmai pentru a nu-și desconspira identitatea. În ultimul an de liceu a devenit un pic din zeul care putea fi într-adevăr, iar lumea doar a căscat gura și a tăcut în timp ce privea vrăjită ce poate face The Sfântu'.

Cam la vârsta lui Iisus el a început să fie tot ceea ce lumea a putut da mai bun, ajutând orice copil neajutorat cu o simplă clipire, ridicând autostrăzi în România printr-o simplă suflare de asfalt peste câmpurile sterpe. Lumea începuse să-i aducă ofrande. Erau aduse numai și numai fete virgine care să fie inseminate de Sfânt cu puterea divină, iar inima mamelor fetelor virgine nu-și mai încăpea în piept de bucurie că marele Sfânt și-a făcut timp pentru a băga animalu' la grotă cu fix fetele lor. Toată lumea era fericită că însuși acest mântuitor își făcuse timp pentru a lua chip uman și a se pogorî pe Pământ. Doar că prin întreg șirul de virgine s-a strecurat a mai mare curvă pe care omenirea a dat-o vreodată. Nu, nu era Botezatu! Faptul că Sfântu' a înmuiat tocul în călimara preaumplută de alţii l-a supărat extrem de mult. Soarele nu a mai apărut vreodată pe cer, vântul a început să bată tot mai tare, iar din curvă a ieșit, 9 luni mai târziu, un bastard troglodit, ca o scursură a societăţii pe care Sfântu' l-a renegat. Bastardul a sfârșit prin a prezenta un show TV unde se adunau alte scursuri care se recomandau drept copii ai Sfântului sau partenere de așternut ale lui, ori arhangeli ai vreunei viitoare apocalipse.

Sfântu' a vrut să distrugă planeta pentru că nu a vrut să-i accepte darul pe care erai dispus să-l ofere fără obligaţii. Distrugerea gândită de el a început prin a-i condamna pe toți la viaţă veșnică astfel că lumea începuse să se urâţească, ridurile brăzdau feţele oamenilor și bolile îi tocau mărunt și fizic și psihic. Toți trăiau veșnic, ceea ce omul a căutat zeci de ani, dar numai că nu era cum credeau, nu era ca în prea măritul Rai și era mult mai rău ca în fatidicul Iad. Rezistenţa în faţa blestemului Sfântului era futilă. Ofrandele au început să fie tot mai multe și mai mari, dar nimic nu-l îmbuna pe sfânt, doar îi ura pur și simplu și fără obligaţii pe oameni iar aceștia nu aveau nimic împotrivă.

Într-o zi, în timp ce stătea la un pahar de sânge roze din viţă nobilă de prin Porto, veni un bărbos la el. Acesta s-a așezat lângă, avea niște semne urâte pe spate și pe frunte, ca niște cicatrice de tortură, puse mâna pe el și-i zise: "vezi de ce am preferat eu să mor pe cruce? Tot într-o curvă mi-am înecat și eu carasul și din toate numele pe care le putea da bastardului aia l-a numit Sfântul Graal. Hai, fac eu cinste cu înc-un rând."

Timpul care se oprește -2-

- continuare -

Ochii îmi cad pe poze cu decădere umană până aproape de abis, văd demoralizare, şi ochi pierduţi într-o luptă cu ceva necunoscut. Citesc despre momentele când alcoolul lumina drumul, deşi întuneca mersul, iar nimic nu mai conta, decât un înot într-o vâscozitate de conştiinţă şi moralitate. Poza arată un bărbat căzut pe marginea drumului, fără speranţă, dar necerșind, doar stând, pare la o graniţă între moarte şi viaţă. Dar este vorba şi de fericire, de cea obţinută când raţiunea ia o pauză şi lasă calea inerţiei, o fericire clădită pe lipsă de coerenţă în acţiuni, pe lipsa conştientizării şi, într-un mod ciudat, este o fericire căutată mai des decât cea despre care am citit în primul dosar.  

Un alt dosar deschid, o altă foaie întorc, tot un viciu, acest drog cerut de materie într-un moment când mintea îşi bea cafeaua la o bârfă cu tovarăşul spirit. Aici este dorinţa de răspândire a propriilor urmaşi, sexul privit ca simplă metodă de a te simţi superior, căci iei ce e mai bun din rasa opusă şi ajungi să ai o şansă la inseminarea ei. Sexul văzut printr-un ecran, iar dincolo fiind un film care frizează absurdul prin scene uneori imposibile în viaţa reală, dar care naşte un interes ce tinde spre infinit. Poze ale unor persoane drăguţe, dar privite doar ca o bucată de carne, care poate fi viitoarea fostă dorinţă de cucerire, toate au fost lăsate pe drumul vieţii, iar alături stă povestea fiecăreia.  

Lectura mă absoarbe, nu vreau s-o opresc, sunt captivat, cred că şi eu mi-am găsit viciul. Citesc totul, ajung la ultimele file din ultimul dosar din acest ultim dulap dintr-o cameră prea puţin explorată vreodată. Nu mai găsesc nimic, pozele sunt blurate, scrisul este ilizibil, cu goluri mari în text. Lumina se stinge, dispar din acel mediu, mă trezesc pe un pat, cred că dintr-un spital, nişte oameni în halate pe lângă mine, dar nu cred că sunt extraterestru ca să mă examineze. Feţele lor nu emană nimic bun, iar privirea mea începe să fie atrasă de un ceas de pe perete. Îl privesc cu aşa intensitate încât parcă timpul s-a oprit în loc, secundarul nu-şi mai urmează cursul. Chiar s-a oprit, dar acum nu mai văd nicio lumină.  

Timpul care se oprește

Lumina albă îmi întunecă puţin privirea, parcă aş fi orbit, şi totodată îmi neutralizează toate senzaţiile. Cu greu ajung în faţa uşii căreia nu-i remarc prea bine dimensiunile, dar intuitiv ştiu unde vine clanţa şi curiozitatea mă face s-o apăs. Este descuiată, ceea ce mă miră în prima instanţă, dar până la urmă poate cineva din interior mă aşteaptă. Un hol lung mi se întinde la picioare, un covor nou şi imaculat mi se aşterne în faţă, iar de-a stânga şi de-a dreapta mea văd doar dulapuri mari, din metal, toate noi, nefolosite. Iau la inspectat unul, aleatoriu, văd că lacătul este de formă pus, iar acum nimic nu mă împiedică să mă uit în interior. Văd dosare frumos aranjate, numerotate, cu dată şi nume, cu cuvinte care să le rezume. Dar mai observ şi pe perete, deasupra dulapului, o inscripţie: "Fericire". Întind mâna şi apuc un dosar, nu-i prea mare, şi încep să mă uit prin el. Paginile cu pozele alternează cu cele cu descrierii. Văd oameni zâmbitori, oameni care se simt bine, citesc gânduri care mustesc de o fericire contagioasă, lecturez părţi despre bucurie, dar nu mă încântă prea mult. Interesul îmi scade tot mai mult pe măsură ce dau paginile. Închid totul, şi dosarul, pe care îl arunc pe jos, trântesc şi uşa de la dulap şi pornesc mai departe pe hol. Inscripţiile de perete continuă: "Iubire", "Nostalgie", "Mândrie" etc., dar nu mă mai opresc să mă mai uit ce este la fiecare. În mintea mea totul deja capătă contur că este la fel. În capătul holului întrevăd o uşă, deşi asupra ei nu mai cade lumina puternică ce mi-a arătat drumul până aici.

Este dărăpănată uşa, încuietoarea are semne pe ea că a fost forţată, şi reuşind în final să fie ruptă, pânze de păianjen pe la colţuri şi în faţa ochilor am imaginea cel mai puţin atrăgătoare din tot acest decor. Împing uşa, abia se mai ţine într-o balama, şi pătrund în cameră. Mică este, praf pe jos şi pe rafturile din faţă, un bec din mijlocul tavanului încearcă să lumineze cât de cât. Doar un dulap, ca acelea metalice, dar acesta este îndoit, scrijelit cu tot felul de cuvinte. Nu mai văd inscripţia de deasupra ca până acum, dar asta nu mă opreşte să-l deschid şi să mă uit în interior. Doar trei dosare, iau unul şi-l răsfoiesc.

- va continua -

Trei! Și toți trei într-unul

Pe buza dezastrului un semnal a anunţat că sfârșitul e aproape, iar speranţele dispar ca zilele dintr-un bolnav de cancer. Din exterior situaţia nu anunţa nimic, momentul zilei era unul întâmplător, dar dezastrul nu ţine cont de nimic. Totul s-a prăbușit, oamenii au murit prinși într-un joc ciudat al naturii, între cutremur și clădiri care căutau pământul cu aviditatea unui căutător de pepite de aur. Din cenușa arderii vieţii și din molozul sub care spiritele părăsesc trupurile sfârtecate spre a dispărea în cerul mare și albastru, peste câteva mări, mai multe ţări și prin ceva minţi scrutătoare de dezastre s-au născut trei personaje. Acestea sunt Cinicul, Moralista și Ipocritul, iar ei au apărut, s-au pus la masă și au discutat.
…

C: Acum că ăștia au murit, mă rog, nu toţi, dar mulţi, ce mă fac eu de hentai-uri?
M: Cum poţi spune așa ceva? Oamenii ăia suferă, mor pe capete și tu faci astfel de miștouri ieftine!
I: Așa e! Abţine-te și tu, te cred că ţi-o fi greu, dar mai taci uneori.
M: Crezi că e amuzant când vezi din exterior? Dacă tu ești bine nu înseamnă că totul e bine în lume.
C: E, ho! Că nu v-am f*tut și nu v-am plătit! Am zis și eu, ceva ce aţi gândit și voi, dar nu o spuneţi, închistaţilor.
I: Acum, dacă spui așa, ai și tu dreptate, că e real, dar totuși.
M: N-ai dreptate, dragul meu. E important să fim alături de oameni, să se simtă și ei încurajaţi.
C: Ei, da! La asta nu m-am gândit, eu aș pune și de o cauză pe Facebook, să simtă oamenii de sub dărâmături că sunt sprijiniţi. Moralicește vorbind.
I: Hai că am deschis pagina. Ce nume să-i dăm?
M: (cu un zâmbit din acela tâmp cum că ar rezolva ceva) Bravo! Așa! Acum vor fi și ei mai bine, se vor bucura când vor vedea valul stârnit de noi.
C: Sunteţi de coșmar. Oamenii ăia sunt sub ape, blocuri căzute și lăsaţi fără nimic și pe voi vă f*te grija mai ceva decât vă f*te o curvă pentru a face o Cauză pe Facebook.
I: Adică de ce nu e bine? Adică dacă pui problema așa într-adevăr nu are rost.
C: Nu e bine pentru că nu e. Uite, eu sunt muritor de foame, mă ameninţă o doză letală de radiaţii și sub două plăci de plafon mă-mprietenesc cu ficatul meu tot mai mult și tu crezi că mă ajută pe mine un like și un mesaj pe o reţea de socializare.
M: Ești un introvertit care nu vede dincolo de pura raţiune. Trebuie să simţi cu inima. Oamenii au nevoie de credinţă, de speranţă. Ah, aibă-i Dumnezeu în pace pe amărâţii ăia că tare au nevoie.
C: Dumnezeu din părţi! Ei nu cred în zeul tău trecut prin chin. Și la ce te-ar ajuta acum un prieten imaginar?
I: Păi, te ajută! Sau, de fapt, nu. Adică, păi...
C: Taci! Niciodată nu ești de o parte sau alta, curvă la două capete.
M: Nu contează în ce cred ei, Domnul îi ajută.
C: Da, domnul de la situaţii de urgenţă să le scoată corpul de pe unde n-ai crede. El da, un duh nu!
I: Aici îi dau dreptate lui C., cei de la situaţii de urgenţă chiar sunt de ajutor.
M: Taci, mă! Mă enervezi până și pe mine.
C: Rămâneţi cu prostiile voastre, eu plec!
…
Ușa s-a trântit în spatele lui, iar M. s-a dus până la altarul improvizat pe birou încă de când s-a anunţat sfârșitul lumii, adică de când a învăţat să citească și a început o sumedenie de incantaţii și rugăciuni. I. s-a proptit în scaunul PC-ului și prima dată a dat un like cauzei apoi a intrat cu un cont fals și a folosit ideile lui C. pentru a demonta utilitatea cauzei. Desigur, a revenit de pe un alt cont, prin care a susţinut cauza, dar cu ideile lui M.

Te întrebi tu unde ești? Probabil că te vezi ca fiind la mijloc, nici ipocrit, dar nici astfel de moralist. Ca să vezi, mie la mijloc îmi dă ca fiind ipocrizia.

Nimic nu se schimbă! -2-

Uite casa mea, vreau să-mi văd lucrurile, vreau să revăd ce am lăsat în urmă. Nu. Sunt iar întins pe spate. Mă simt obosit, fără aer, deşi fizic nu mai am nevoie de nimic. Adorm. M-am trezit cam repede, se pare că nu pot să dorm, o viaţă, şi aceasta eternă, o am fără odihnă, fără scop. Acum găsesc şi similarităţile cu viaţa de muritor, anume că în asta n-am scop, dar nu mai sunt limitat de moarte ca să încerc să-l definesc. Sunt în mormânt, în cimitir, dar lume nu prea întâlneşti pe-aici, iar eu credeam că vor fi petreceri, dezmăţuri generale, dar se pare că nu. Spiritele parcă stau în gropile lor, doar lenevind, fără ţintă, ca nişte pensionari resemnaţi cu preţuri mari, cu pensiile mici, cu inefabila moarte care se apropie. Vecinii nu mi i-am putut alege în viaţă, se pare că nici în moarte nu pot. Măcar de-aş avea ceva pe ce să scriu, parcă aş trata puţină filosofie existenţialistă, sau măcar sindromul auto-suficienţei dobândit după moarte. Partea proastă o regăsesc că fiind informaţia prea multă şi imposibilitatea de a o nota, de a o oferi şi altora. Ironia văd că predomină şi aici, sau doar să fie paradoxul cunoaşterii?

Sunt iar sus, am plecat la o plimbare. Oraşul e la fel, acum mai adâncit în bezna nopţii, dar sunt parcă împins de o forţă căreia nu mă pot opune către un traseu prestabilit. Pare a fi cel pe care îl cunosc. Văd un drogat cum îşi injectează câteva unităţi, pentru o clipă mi s-a părut că i-am văzut şi spiritul plutind deasupra corpului. Acum a dat ochii peste cap şi savurează visul care începe. Măcar are locuri în faţă la el. Mersul pe mijlocul străzii e frumos, mi-am făcut şi un prieten pentru câteva minute. Neatent a traversat iar maşina era prea rapidă, prea mare, prea nepăsătoare pentru a opri. Nu ştiu dacă este de vină culoarea, sau poate condiţia mea (ptiu, drace!, era să spun "fizică"), dar s-a speriat şi a fugit. Râde ciob de oală spartă, ce să zic, sau mai degrabă mortul cerebral de mortul original. M-am reîntors acasă, în mormânt. Nu ştiu de ce îl numesc "acasă", dar cred că trebuie să mă obişnuiesc cu el, vom fi împreună mulţi ani de acum înainte. Dacă mai devreme credeam că restul spiritelor sunt nişte pensionari ursuzi, acum m-am convins, chiar sunt aşa. Am găsit la intrarea în mormânt un mesaj: "fă mai puţin zgomot!", iar apoi, de parcă nu era de ajuns, cred că am şi nişte spirite chineze prin zonă că pe coşciug scria "Made in China".

Nimic nu se schimbă! -1-

"Deschide, gropare, mormântul!" răsuna cimitirul, dar nu real, căci acum clopotul din depărtare se aude. Se lasă sicriul în pământ, în pământul proaspăt, brăzdat de casmale şi lopeţi, de mâini de gropar ce l-au dislocat, acum mai există doar o groapă ce aşteaptă să fie umplută. Lumea e lângă, se uită, care cu lacrimi în ochi, care cu bârfă între dinţi, care cu durerea în inimă, dar mortul s-a dus, acum e coborât de tot. Scos lopată cu lopată, palmă cu palmă, pământul e aşezat peste, zăvor peste trup, peste materia inertă părăsită de viaţă. Şi crucea stă la cap. Clopotul încă bate, nu-l mai aud acum. A venit noaptea? Dar ştiam că e zi. "Deschide, gropare, mormântul!" strig acum, dar nici eu nu-mi mai aud vocea. Ah, şi era aşa plăcută! Dar sunt sus, pe buza mormântului, mă uit în jos şi văd rămăşiţele mormanului de pământ, iar în dreapta văd o cruce de lemn. Pornesc către ea. Dar sunt iar întins pe spate, spaţiul e mic, dar nu mă sufoc. Văd o rază de lumină. Dumnezeule, tu eşti? Nu, doar o râmă care a adus cu ea o rază de Lună de-afară. Vreau sus iar. Mă uit la cruce, e din lemn proaspăt, negrul scrisului nu s-a uscat încă, citesc, acela mi-e numele, data morţii aceea e, iar florea din coroană acoperă cu parfumul ei pe care nu i-l mai simt, duhoarea mortului. Pot umbla, dar mi-e frică, pot trece prin lucruri, dar mi-e teamă că totul e un vis, urât ce-i drept, dar vis, şi mă trezesc dând cu capul în perete. Dar merg şi merg, dar dacă eu nu cred în fantome, ce sunt acum? Un experiment astral eşuat? Un hibrid fără loc în Iad sau pe Pământ? Uite o zonă cunoscută, oamenii par să mă ignore. Mi-aş putea încerca noile trăsături dobândite şi să-i sperii, dar nu-mi văd mâinile, iar picioarele nicidecum, parcă plutesc.

- continuă -

Dumnezeu și nou venitul -2-

Îmi continui drumul în spatele bărbatului care afirmă că e Dumnezeu. Coridorul e lung, îmi pare un tunel, săpat în piatră cu un capăt care nu se vede. Îmi cam joacă feste psihice şi luminiţa aia pe care ar trebui s-o văd la capătul lui şi de care am auzit atâtea lucruri. Aud strigăte barbare, durerea mustindă din jur şi urletele celor schingiuiţi. Pe pereţii tunelului se văd urme ale încercărilor de evadare şi parcă ar fi ca în viaţă, când peste tot, în orice peşteră sau loc pe unde a trecut omul, vezi inscripţii lăsate în urmă, pentru cei ce vor veni, dovezi ale trecerii pe-acolo. De pereţi mai sunt prinse şi nişte lanţuri ruginite, dar sunt doar de formă, spiritele oricum nu au unde să fugă.
- Şi unde mergem acum?  
- Vei vedea. Nu ar trebui să te grăbeşti să cunoşti totul, aşa vă grăbiţi voi, oamenii, şi în viaţă, să ştiţi totul şi când aflaţi, dispare şi interesul de a şti. Ce, nu-ţi plac urletele din jur?  
- Îmi sunt indiferente, spun eu, încercând să par câtuşi de puţin preocupat de opiniile sale.
- Eşti incredibil, minţi în viaţă şi mă minţi şi pe mine acum. Ştiu, e un truc murdar să-ţi aud gândurile şi nu e corect, dar nu mă pot abţine, vreau totuşi să nu fiu luat prin suprindere.
- Bine, atunci ştii deja că voi mai minţi.

Continuăm drumul, dar imaginea mă surprinde constant. Nu văd focul care să ardă totul în jur sau căldura care să facă atmosfera apăsătoare ca de cuptor. Nu văd fiinţe mitologice cu aspect demonic sau diavoli în jur, văd doar umbre printr-un semi-întuneric şi aud urletele din jur care par fi înregistrate pe o placă de vinil zgâriată peste şanţurile care ar trebui să delecteze cu muzică.  
- Dar unde-i Iadul din cărţi, din Biblie?  
- Nu există. Ăsta e Iadul. Tortură mentală prin aceste urlete pe care le auzi în mod constant, ca tu, muritorule, să-mi cazi la picioare în gesturi disperate ca lovit de un atac de epilepsi şi să mă implori să-ţi reduc pedeapsa. Nu suport căldura, decorul de roşu şi negru în jurul meu sau câte altele mai descrieţi voi prin cărţile voastre. Aţi gândit doar că dacă e jos, simbolizat totodată impropriu ca fiind jos, Iadul trebuie să fie fierbinte, cu un foc veșnic arzând şi aici să fie locul unde torturez oamenii care au păcătuit. Greşit!
- Dar cum e de fapt? Decât să mă târăşti prin acest tunel aparent infinit, mai bine mi-ai răspunde la nişte întrebări, că chef de vorbă ai iar eu interes destul.
- După ce ajungem în Rai îţi zic totul. Oricum toţi au ocazia să întrebe ce vor când îi pun la Judecată, dar sunt atât de speriaţi de verdict că nu ştiu decât să implore.

Dumnezeu și nou venitul

Slujba a început, coșciugul este așezat pe catafalc deja, câteva persoane lângă el. Liniștea cuprinde biserica mică, doar traficul orașului se mai aude slab de undeva de-afară prin zidurile groase. Preotul își face datoria, dascălul umple cu vocea lui încăperile și zgâlțâie pânzele de păianjen de prin colțuri. Lacrimi grele se scurg din ochii celor prezenți. Mă ridic speriat de unde stăteam întins, costumul îmi încurcă mișcările sau așa am senzația. Ciudat, dorm? Mă desprind de sol, plutesc în aer, visul pare frumos, mă simt ușor, dar privesc în jos și îmi văd corpul lăsat tot pe catafalc, într-un sicriu lăcuit. Nu înțeleg ce se întâmplă, mă duc mai aproape, pășesc, dar parcă nu calc pământul. Văd florile, sicriul, fața albă și pregătirile de înmormântare. Un strigăt, un ultim țipăt, dar nimeni nu-l aude. Nu vreau să plec încă... dar se pare că deja am plecat.

Sicriul e așezat pe buza gropii. Toți sunt strânși în cerc să-l vadă pentru ultima dată pe cel mort. Îi critică în gândul său că i-au pus bani în costum, îi critică pentru că fac toate obiceiurile, dar îi iubește pentru că sunt toți acolo. Capacul se pune, dispare și chipul lui sub câteva scânduri care acum sunt bătute în cuie. O mână de pământ aruncată peste el, apoi mai mult și mai mult, și treptat dispare cu totul sub pământ. Lumea rupe rândurile, pleacă spre casă, iar umbra lui este purtată acum undeva în stânga, traseul parcă fiind deja stabilit.

Văd oameni disperați, imploră ca cerșetorii de la metrou, văd cruzime în jur, parcă vreau mai mult. Și în starea asta imaterială vreau să văd starea umană pură, văd violență și parcă nu-mi ajunge, vreau s-o administrez eu altora. Un sentiment ciudat mă face să cred că sunt în Iad, dar sunt și confuz, sigur n-am mai fost pe aici. Văd mila oamenilor exploatată și pedepsele aplicate lor. De ce îmi sunt arătate toate astea? Tunelul nu se mai termină, întunecat este, dar văd totul clar, precum vede o pisică noaptea. Văd viitorul, omul dispare de pe Pământ și ciclul evoluției se reia din nou, iar în acest film continuu mereu îmi văd faptele vieții mele. Filmul general este cu actori, oameni, care se tot schimbă între ei, dar viața intră în acest curs ca momentele publicitare. Vreau să mă opresc, dar caruselul ăsta nu are frâne. Port un monolog cu mine, îmi dau replici, răspund, măcar am umorul să mă încălzească aici. Ciudat, dar îmi imaginam Iadul puțin mai cald, sau poate nu simt eu căldura. Asta-mi mai lipsea, să fiu nesimțit și pe lumea asta. Gata, mi-a ajuns, vreau și Raiul. Gândul nu îmi este îndeplinit de nimeni, parcă aș fi singur. Văd o explozie, sunt bombele nucleare, văd iradierea oamenilor și descompunerea lor în urma valului atomic, se pare că am văzut din nou sfârșitul omenirii.
  Sunt oprit, tot nu văd nimic, dar treptat se conturează o forță care îmi oprește mișcările, are o putere mare asupra mea. Ești tu, Doamne? mă trezesc întrebând. Nu, sunt doar agentu’ de curățenie. Normal că sunt Dumnezeu, că doar eu te pot controla atât de bine. Îmi vin în minte întrebări mii pe care să i le adresez, dar nu știu cât de bine ar fi. Vrei să spui ceva? Nu, doar mă gândeam la diverse. Ah, și acum minți, și mă minți tocmai pe Mine! Din tonul lui nu cred că am făcut ceva bine. Vrei răspunsuri? Vino după mine. Camera e mică, dar plină de cărți. Uite, toate sunt scrise de mine pentru fiecare dilemă. Aprofundează-le și continuăm când termini. Stai, vreau să știu ceva: Cum am murit? De ce? El zâmbește, pregătește un răspuns, dar nu m-aș fi așteptat la ce a venit. Cum ai murit? Simplu, n-ai mai trăit. De ce ai murit? Pentru că ai fost prea fraier să nu te ferești de autobuzul care venea. În gând îmi spun: “Asta mai lipsea, un Dumnezeu cu simțul ironiei!”.