"Deschide, gropare, mormântul!" răsuna cimitirul, dar nu real, căci acum clopotul din depărtare se aude. Se lasă sicriul în pământ, în pământul proaspăt, brăzdat de casmale şi lopeţi, de mâini de gropar ce l-au dislocat, acum mai există doar o groapă ce aşteaptă să fie umplută. Lumea e lângă, se uită, care cu lacrimi în ochi, care cu bârfă între dinţi, care cu durerea în inimă, dar mortul s-a dus, acum e coborât de tot. Scos lopată cu lopată, palmă cu palmă, pământul e aşezat peste, zăvor peste trup, peste materia inertă părăsită de viaţă. Şi crucea stă la cap. Clopotul încă bate, nu-l mai aud acum. A venit noaptea? Dar ştiam că e zi. "Deschide, gropare, mormântul!" strig acum, dar nici eu nu-mi mai aud vocea. Ah, şi era aşa plăcută! Dar sunt sus, pe buza mormântului, mă uit în jos şi văd rămăşiţele mormanului de pământ, iar în dreapta văd o cruce de lemn. Pornesc către ea. Dar sunt iar întins pe spate, spaţiul e mic, dar nu mă sufoc. Văd o rază de lumină. Dumnezeule, tu eşti? Nu, doar o râmă care a adus cu ea o rază de Lună de-afară. Vreau sus iar. Mă uit la cruce, e din lemn proaspăt, negrul scrisului nu s-a uscat încă, citesc, acela mi-e numele, data morţii aceea e, iar florea din coroană acoperă cu parfumul ei pe care nu i-l mai simt, duhoarea mortului. Pot umbla, dar mi-e frică, pot trece prin lucruri, dar mi-e teamă că totul e un vis, urât ce-i drept, dar vis, şi mă trezesc dând cu capul în perete. Dar merg şi merg, dar dacă eu nu cred în fantome, ce sunt acum? Un experiment astral eşuat? Un hibrid fără loc în Iad sau pe Pământ? Uite o zonă cunoscută, oamenii par să mă ignore. Mi-aş putea încerca noile trăsături dobândite şi să-i sperii, dar nu-mi văd mâinile, iar picioarele nicidecum, parcă plutesc.
- continuă -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu