Interludiu despre oameni

Ca m-am plictisit sa fiu serios si sa tratez probleme ca iubirea sau sinuciderea, cand toti ceilalti traiesc degeaba, din stare in stare, azi voi incerca sa fiu mai amuzant. Nu sunt vreun Dem Radulescu, care mai recent a implinit post-mortem vreo 80 de ani, sau vreun Jean Constantin ca prin accent sa va aduc zambete, doar unu’ care bate-n taste mai cu talent decat tambalagiul din Italia. Sa vedem cu ce deschid opera umoristica a acestei seri. As incerca cu ceva de circ, dar sunt toti ocupati cu politica, iar ciudateniile deja au intrat in tabloide sau pe la concursuri de miss. Deschid cu umor tipic romanesc.

Si cortegiul se deplasa incet, bocitoarele erau la comanda, lacrimi varsate lent, mergeau in tandem cu varsta decedatului, un venerabil la circa nouășunu’, batranetea doborandu-l chiar in floarea a mai dulce a vietii. Drumul de tara, cu hopuri, cu hartoape nu respecta dorinta familiei de a-l duce linistit la groapa, iar norii negri ce se aduna parca fac din ziua asta chiar ziua mortii cuiva. Dar lacrimile curg, iar daca un titlul de ziar ar fi pus, peste poza asta de grup, sigur ar suna morbid de familiar cu, “Si cerul plange...”. Dar cortegiul merge. Si cad si primele picaturi de ploaie. Insa masina fiind, nu era sa zvacneasca precum o caruta, dar nea Unchiu’ de la volan se cam precipita. Nu prea stapanea bine mustangul de Dacia 1310 pe ploaie, iar praful cu apa, a auzit el pe la crasma ca da ceva cu tenta de namol. Ii cam intra iepurele cu tot cu frunze si incepe sa calce usor pedala. Dar doar putin, cat sa ajunga la groapa la timp. Si babele salta si ele pasul, simt ele schimbarea, dar de, putin sport acum nu le face rau, ba din contra, aduce pofta de mancare la pomana. Dar nea Unchiu’ deja se teme, incepe burnita, se cam face mazga, vede asta in oglinda, cum mai aluneca o baba beata in vreun sant de pe langa. Asa ca o mai calca putin. Dar doar putin. Si tot cortegiul salta pasul iar, parca mai repede, deja mosii si babele se gandesc ca face bine la circulatie, inima deja pompeaza mai ceva ca dupa o alergatura prin curte, cand se intoarce el beat de la carciuma. Deja o dam in “geoghing mortuar”, dar cine se pune cu sportul? Se ingroasa treaba cand nea Unchiu’ deja schimba treapta si o duce pe la un 30 pe ora. Sa vezi babele cu fustele ridicate, cu parantezele alea de picioare cum fug dupa mort si mosii cu fizicul ala de campioni la sticlism cum incearca sa prinda masina. Noroiul se acumuleaza, sare din picioarele lor mai ceva ca ploaia de gloante de la Oituz si Marasesti. Istorie pura, beibi. Dar decedatul a ajuns la groapa, iar pentru restu’... acum se sapa groapa. Care vrea lopata?

Ca am ajuns la istorie, bag una din povestile ascunse ale izvoarelor. Se facea ca era o biserica, de fapt era facuta, doar imaginati-va-o in imaginatie. Era o biserica, slujba de duminica probabil, ceva enoriase prezente, cu chip smerit si cu pofta avida de a-l primi pe Iisus in... suflet, perversilor. Si preotul era in fata pupitrului, vocal ca de obicei, citind niste texte din Biblie. Alaturi si-a tras si un baiat de altar, ca doar nu ati vazut popa fara inclinatii pedofilice, dar nu-l numeste “bastardul pe care il babardesc zilnic”, ci a ales o denumire generica, plina de divinitate, “baiatu’ de altar”. Totul bine si frumos, preotul bagat in priza, mai arunca un ochi peste publicul prezent, toate cu capu’ plecat, baiatu’ de altar mai aprindea din lumanari, dar oricat de infipt ar fi Dzeu in... inima lui, tot isi mai baga Necuratu’ coada, asa ca ce ii da neprihanitului prin minte. Se duce cat mai aproape de popa, se face ca se uite ce atent citeste, preotul il vede, ii zambeste multumit ca acum creste urmatorul preot, dar copilu’ cu o miscare agila apropie lumanarea din mana lui de cadelnita preotului. Fix de locul de unde o apuca. Si tine asa, cam cat tine lumanarea, sau o fi tinut pana a terminat de citit popa. Intinde omu’ lu’ Dzeu mana sa imprastie credinta cu cadelnita si o prinde fix de locul unde pana mai devreme se odihnea flacara unei lumanari. Si uite cum se vede el un David modern si arunca cu cadelnita prin biserica, parca incercand sa prinda vreun cap de baba nesmerita. Si asa ati aflat cum au luptat romanii in Primul Razboi Mondial. Viteji mai erau ei.