Iisus, plictiseala și internețurile

Zilele de vară erau insuportabile pentru Iisus, Iuda și restul apostolilor. Părul lung, lipsa săpunului și a unui șampon contra păduchilor și altor dăunători le îngreuna fiecare zi, dar nu de asta se preocupa Iisus, ci alta-i era problema pe care încerca s-o discute cu Iuda. După o cinstire cu cel mai bun vin pe care îl făcuse în ultimul timp s-a retras cu scaunul mai la umbra pomului și l-a fixat cu privirea pe Iuda. "Bă, eu vreau altă femeie. Mă plictisesc, serios! Nu mă ajuți și pe mine cu vreo fată pe care s-o știi de încredere?" "Băi, eu te ajut, dar nu află Magdalena? Știi, ea face de mâncare și chiar nu aș vrea să se supere." "Stai, mă, calm, nu știe ea nimic." Apoi povestea se diluează, moare Iisus, sau cel puțin partea lui materială și lumea se tot schimbă, până într-un punct din viitor.

În Rai lucrurile erau bune, Iisus îl mai invita pe Iuda pe la el să aibă și el cu cine glumi pentru că restul apostolilor erau niște înțepați cu pretenții de wanna be mesia. Pe Iisus îl lovise puțin nostalgia, voia și el retrăirea vechilor momente din Israel, iar Iuda era cel mai bun, mereu îl asculta tăcut și dădea din cap la intervale regulate pentru a crede că înțelege ce aude. "Băi, Iuda, ce mai faci, fra'?" "Nea, bine, mă bucur că mai m-ai invitat pe la tine. Tu ce faci?" "Nu fac bine deloc!" Sprijinindu-se în mână pe masa lângă care stăteau Iisus a luat în cealaltă mână o cană de vin și a început povestirea.

"Mă, Iuda, bun amic ce mi-ai fost, mai știi când voiam eu o fată acum ceva mii de ani? Nu răspunde, desigur că-ți aduci aminte. Așa, mi-a trecut chefu' până acum, am destule aici, dar mă uit la oamenii ăștia și nu înțeleg cum se descurcă. Am văzut pe contul meu de Facebook, ăla semnat Zeulabani, cum că există o mizerie, Foursquare. Păi, bă amice, tu-ți dai seama ce greu e cu ăsta? Nu mai poți da o muie liniștit că gata 'Jesus checked in @Maricica'. Am mai găsit și o chestie cu Latitude, să vadă ăștia unde sunt în timp real. Nu mai poți să dai capac unei beri că gata, Jesulică se-mplimbă pe bulivard mahmur. Groaznic! Ultima chestie care mă roade e cu Facebooku'. Păi, cum frățică, cel mai mare event? Când a făcut tata figura cu Potopu' unu' n-a dat like, și bătrânu', din respect, i-a inclus pe toți. Groaznică lumea ăstora, și și-au făcut-o cu mâna lor!" Iuda a dat ca de obicei din cap și a luat prima gură de vin.

Inteligență?! Da’ ce-i aici, bazar?

Cum intră cuțitul în pâine, cum intră drujba în lemn, cum intră puștiul american în fast food-ăreală așa intru și eu în subiectul cu inteligența. A avea asupra ta acest însușire care începe cu "i" e o povară mai grea decât pare. Mereu trebuie să fii șeful oricărei discuţii, mereu să pari sigur pe tine și absolut convins de tot ce spui, chiar dacă o spui într-o stare cruntă de beţie. Absolut convins, am zis. Așa încerc eu să spun acum. Apoi vine ca o povară pentru că nimeni nu-ţi acordă circumstanțe atenuante dacă greșești, toți se așteaptă să știi mereu totul. A, și nimeni nu te ajută pe deja uzatul tertip că "lasă-l, mă, că se descurcă el, e băiat deștept".

Când ești prost mai vine o mână săritoare care să spună, căci de regulă mâinile vorbesc, "hai, mă, să-l ajutăm, că e și el prost". Nu zic că ar fi o binecuvântare că ești prost, dar tot primești mai mult ajutor decât atunci când ești inteligent. Mulți oameni au părut deștepți pentru că au tăcut. Nu s-au dat mari, nu s-au fălit în orice ziar și carte cu ce au făcut. Par exemplu cel care a descoperit focul. Nu l-a auzit nimeni sărind într-un picior, apărând la TV alături de Tatoiu sau Cristoiu la o analiză pentru a spune cum a reușit. Nu, doar a reușit și gata. Mai este și cel care a vânat primul mamut. Nu s-a lăudat pe la radio cu aptitudinile sale de vânător, nu și-a făcut un cult al personalităţii, ci doar a reușit ceva și gata. La polul opus sunt ăilalți: Tatoiu, Ciuvică, Becali sau din internaţional, Sarkozy.

Treaba și mai grea cu inteligența este că trebuie pusă în evidență în raport cu alții, nu se definește ca ceva de sine stătător, astfel că mereu trebuie să ai un grup de prieteni de diferite tipuri. Mai întâi marea masă să fie constituită din cei aflați la periferia fină a inteligenței pure care le-ar permite un dialog de categorie grea cu tine, astfel că mai mereu te vor împinge în glume stupide și subiecte mai ieftine decât țigările moldovenești și atunci știi că ți-ai găsit grupul. Dacă te-a enervat propoziția de mai sus pentru că-i prea lungă o întrebare am pentru tine: vrei să fim prieteni? Bun, acum vine partea mică, dar oxigenată a grupului. Unu-doi oameni inteligenței, cam ca tine sau mai slabi puțin, dar în niciun caz peste tine. Cu ei vei purta un dialog mai bun, mai digerat de către creier. Acum sper că se înţelege de ce-i ține Gâdea pe Stan și Badea prin preajmă. Exact! Laptopul e prietenul deștept.

Viitorul la frecarea globului

Eram într-o acută criză de siguranţă faţă de viitor astfel că am dat o fugă până la globul de ghicit viitorul pentru a mă asigura de cum va fi soarta omenirii și implicit a mea. Am dat cu frecatul pe el până printr-un îndepărtat mileniu de nu mai recunoșteam om de om, ci erau toţi extratereștri, fiinţe încă bipede cu un corp pirpiriu, mâini lungi, ochi mari, creier imens reliefat și de cutia craniană și doar trei degete la fiecare mână. Am trecut rapid de acest șoc vizual și mi-am zis "uite, băi nene, că și omul poate ajunge extraterestru pe planeta lui" și mă bucuram că vom ajunge să evoluăm și noi. M-am uitat prin jur să observ ceva obișnuit, banal, ceea ce știam din epoca mea și totuși nu vedeam ceea ce căutam, iar acești omuleţi renunţaseră chiar și la vorbit, acum aveau doar deasupra capetelor niște statusuri scrise într-o limbă încă neclară mie.

Am frecat puţin globul, mai bine zis l-am gâdilat și mi-a înmânat un DEX pentru acea limbă. Pe copertă scria "Dicţionarul explicativ al limbii KlingoromânadeBaltă", l-am deschis și am început să-i înţeleg. A crescut, la propriu că la figurat încă nu explodam, inima în mine când mi-am dat seama că statusurile sunt de fapt integrarea reţelelor sociale în viaţa oamenilor. Dacă o secundă ai vedea această lume, tu, cititor al acestei clarviziuni, nu ai mai vrea să pleci de acolo și ai muri de inimă neagră pentru că nu ai mai prinde această viaţă. Nici eu nu am mai vrut să plec până am dat peste o imagine atât de prezentă în zilele noastre, și ce zic eu imagine, dom'le, că era un întreg film.

M-a oprit un nene și mi-a cerut într-o limbă indescifrabilă mie ceva. Am aflat apoi că limba era KlingoenglezadeBaltă și voia și el niște credite virtuale pentru a-și cumpăra "o ext-bere-terestră" cred că a spus. Deci, clar, nici în mii de ani de evoluţie nu dispare "întinde-mâna". Mi-am zis însă, într-un puseu nemaîntâlnit de optimism, că e un caz izolat și să nu judec fără dovezi. Nici nu au trecut niscavai secunde și văd la un colţ de stradă suspendată cum un nene, tot pirpiriu, dar cu creierul mai mic și într-un dialect stâlcit (și cam negricios, între noi fie vorba) cerea combustibil pentru mijlocul de locomoţie lângă care stătea.

Am frecat globul în sens invers și am zis că mai bine să rămân cu nesiguranţa viitorului decât ca acesta să mă sperie în așa hal.

Anti-eutanasiariștii să plimbe câinele!

Avem câini în București și avem paricopitate în București, cele din urmă luând formă de oameni. Un nene a venit cu o idee, deși ar părea pirpirie, domnul Pirpiliu o susţine, și anume eutanasierea câinilor vagabonzi. De dragul subiectului și al pseudo-utopiei omit faptul că trăim în România și e posibil ca acest lucru să nu se aplice. Cum s-a auzit de lege, omul a sărit în sus, cel preaiubitor de câini, că cum, că ce, că idiot fără minte cel care a venit cu ideea. O fi idiot, că deh, e parlamentar, deci nu-i prea breaz, dar ideea e chiar bună. În câteva puncte de suspensie, argumente în discuţie și distrugeri de puncte de vedere, ceva mai jos prezint situaţia.

Am ajuns oameni dăștepţi, cu mintea băgată la cutie și fiind mai bună ca o armă albă, astfel că filosofic vorbind, este deficitar intelectului ca o fiinţă superioară să mănânce o altă fiinţă (uneori inferioară), iar acestea fiind spuse, de ce nu apără nimeni vaca, porcul sau pasărea? A, nu, acolo avegetarienii ăștia preamiloși nu pun botul, decât uneori când e cu mediatizare că vaca în momentul uciderii e prea stresată, în rest se mulţumesc să culeagă bucăţi din mai sus numitele de prin frigiderele hypermarket-urilor. Porcul e rău, nu are sentimente, e jegos, nu merită salvat. Dar porcul e liniștit, nu te mușcă decât dacă îţi bagi cretinește mâna în gura lui, se mulţumește cu puţin, mâncare, noroi și apă, nu are nevoie de mângâiere, îmbrăţișări sau alte drăgălășenii. Dar totuși unul nu ridică pancarta în piaţă pentru el.

Ipocrizia e mare, cât timp o prestezi laolaltă cu mai mulţi ca tine. E ușor să aperi drepturile animalelor, pe care, apropo, noi le-am inventat, noi oamenii, când în faţă ai o petiţie, un mouse și ideea că tre' să semnezi și tu acolo. Sau sunt situaţiile când auzi zarvă, e clar că e protest și te bagi și tu în el, susţinând "bietele animale" care mușcă al dracului de tare. Ce beneficii aduce un câine? După ce l-am dresat noi în urmă cu ceva mii de ani pentru propria distracţie, el a devenit un parazit liber acceptat de noi. Nu produce, nu trage la jug, nu dă lapte, ouă sau pui pe care să-i tai la o viitoare sărbătoare, nimic. Bine, sunt frumoși, drăguţi, nu zic să moară toţi, dar să dispară cei de pe străzi. Pe lângă că în general nu produc nimic, cei de pe străzi mai și mușcă, mai umplu și trotuarul de mizerie, mai sperie și lumea. Atât timp cât vrei animal și îl iei și îl ţii în casă, atunci da, dar să nu ai pretenţia ca restul să accepte niște jigodii redundante drept fiinţe meritorii de viaţă.

Dacă toţi acești susţinători ai vagabonzilor canini, acești bardoţi, vadimi, zăvorani doritori de jeguri în societate vor adopta câte un câine de pe stradă și puii rezultaţi nu-i vor arunca iar în stradă, eu printez articolul și îl mănânc literă cu literă, virgulă cu virgulă. Am auzit că fibra de celuloză face bine la stomac.

Ce gândesc femeile!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

- to be con… (ptiu, drace!) va continua -

Psihopat de carieră

Îi văd pe toţi uciși sub mâna mea care nu ar lăsa în viaţă nici picior de divinitate, nici animal cretin care aleargă după mașini. Îi ţin deasupra focului și ei urlă în valuri de durere care devin ritmuri vivaldice pentru urechile mele, toate temerile și nevrozele le calmez astfel. Încerc să-mi dau seama dacă încalc vreo lege, dar ţin cont și de faptul că toţi ăștia mi-au distrus tinereţea, nervii și bunele intenţii, iar concluzia este ca sunt îndreptățit să fac toate aceste lucruri. Acum încălzesc cazanul cu smoală, așez alt cobai al experimentului meu malefic deasupra lui și aprind lumânarea sub funia care îl desparte de o dezosare rapidă în această baie clocotindă. Aduc o idee de Iad în tot acest peisaj și-mi place, mă simt ca Satan, puternic peste orice, iar Dumnezeu, în cazul meu legea, nu mă prinde pentru că sunt deștept, că doar de-aia am terminat o școală de studii superioare, nu?

Sunt atât de mulţi de chinuit, dar nu vreau să încetez acum, voi da lecţii tuturor, voi preda moralitatea creată prin teamă și oroarea de a fi torturat. Mai strâng câţiva ca mine, titulari în ale vieţii, și vom redefini pe veci modul în care suntem priviţi. Ah, sambag, fix acum nu mai am bani din salariu pentru planul meu, iar ţarcurile sunt prea mici, trebuie mărite. Va trebui să ies în stradă și să cer o mărire pentru măreţu-mi plan de reeducare a maselor. Îmi atârn o pancartă de gât, îmi iau portavocea și îmi cer dreptul.

- Dragule, vii la masă?

Fir-ai a dracu' de strâmbă, fix acum m-a întrerupt când așterneam pe hârtie toată ideea mea. Imediat, dragă, vin acum! Deci, revin, scumpul meu plan de reducere a numărului de elevi. M-am făcut eu profesor cum a vrut mama, dar garantat eu voi reinventa toate dogmele morale, că dracii ăștia mi-au mâncat zilele. Mâine iar trebuie să fiu la ore și iar dau de ăia care se dau deștepţi, mai ceva ca mine, și iar mă fac să mă simt ca un nimic când nu am răspuns. Iar dau de ăia din cancelarie care se ling drept în dos, și fix acum când mă simţeam mai bine mă deranjează idioata asta de sus. Vino mamă să mă vezi ce am ajuns, că bine era atunci când îmi cârpeai câte o palmă după ceafă să nu mă fac profesoară ca tine.

SUA, noua baștină

Nu am fost niciodată în SUA, dar asta nu înseamnă că nu îmi pot da cu părerea în legătură cu această minunată conglomerare de state care n-au nimic în comun unul cu celălalt decât steagul sub care cântă imnul. Mă uit mult la televizor, deci aud multe impresii despre aceste state nord-americane, iar după ce mă uit la televizor, îl mai deschid o dată ca să mă uit şi la filme. Desigur, filmele proaste, făcute pe rola de hârtie igienică a Hollywood-ului, difuzate de posturile româneşti. Prin acest portal către lumea cilivizata de peste hotar mi-am tras propriul jurnal de călătorie şi personala listă de dezavantaje venite o dată cu emigrarea mea acolo.

În început, dacă aş părăsi România cei de-aici vor ridica PIB-ul cartierului rău famat al lumii în 2010, Haiti, pentru că vor mări importurile de păpuşi voodoo pentru a mă aduce înapoi. Nu, aşa sabotaj indirect nu aş putea face, deci astfel că nu plec. Bun, apoi al doilea şi următorul rând, sunt prea deştept pentru SUA. Da, am început abrupt, reformulez. Dacă mă duc eu acolo le va creşte IQ-ul mediu cu peste jumătate faţă de cât e acum, iar uitându-se peste sondaje, boștinașii de acolo chiar se vor crede destepţi. Le-ar face lor rău pentru că ar avea în cap numai nori de inteligenţă şi vor crede în final că Mexicul chiar este un stat şi nu periferia din sud.  

Dar să zicem că ajung în SUA, iar acolo dacă mă enervez nu mai pot să le-o dau franc pe româneşte cu "ba pe mă-ta, bă!", sau cu aia mai neaoşă "morţii mă-tii", că nu vor înţelege, iar eu trebuie să traduc. Merge binişor "your mother's dead people", dar mi-e că vor cred că sunt necrofil sau vreun voodoo-ist şi mă deportează în Haiti în loc de România. Încă o problemă survine în momentul în care ajung acolo şi îmi fac un cerc de prieteni. Nu pot scoate boxele în stradă să se audă "Puşca şi cureaua lată" că oamenii sunt cu muzica lor de zbenguială, de sărit ca mingea de ping-pong, iar pe-aia nu intră nici băutură, darămite mâncarea, şi că tot am zis de mâncare, nu vor înţelege pasiunea pentru carne crudă rulată sub formă de semi-cârnat şi apoi rotită pe grătar. Mai degrabă vor chema pompierii când vor vedea fumul.

în final, SUA nu mă merită pentru că nu au un sport naţional care să mi se potrivească mie. Pentru fotbalul lor american nu pot sparge seminţe şi bea o bere, trebuie să chem la mine alţi oameni, să avem şorici, chipsuri, berea însă rămânând. La baseball iar nu mă descurc, pe plaiurile mioritice bâta e folosită atunci când vrei să-ţi educi nevasta cu frumosu' şi să nu foloseşti cureaua, pumnul, uşa în care e dată cu capul sau sticla de alcool goală. Mai pot să mă uit la hochei, unde mai văd şi eu câte o bătaie, dar nu-mi place că n-au consecvenţă, fie ne rupem oasele încă de la început, şi până nu terminăm n-o dăm în altele, fie jucăm şi noi. Ar mai fi sportul datului în judecată, dar n-am talent la aşa ceva, ar însemna să cheltui bani când pot rezolva problema cu o lopată după ceafă. Este clar, SUA nu e chiar tărâmul făgăduinţei, dacă nici măcar nu e potrivit unui român, dar dacă am emigra toţi fără vize? Atunci s-ar sinucide americanii de mâna noastră.

Poveste cu tag și like

Pe vremea când omul încă se scula de după industrializare şi totodată îşi pregătea armele pentru niscavai două războaie, românu' dezvolta conceptul de socializare şi de happening împreună cu "pretinii". Popor credincios, acum 2000 de ani avându-l pe Zamolxes pavăză, iar în zilele noastre pe Zdamăsii, concentrăm socializarea într-un eveniment de mari complicaţii spirituale. Parastasul. La un aşa eveniment românii au dezvoltat o întreagă cultură a twitter-ului. Serverul, adică locul de concentrare a informaţiilor era casa răposatului, iar userii erau chiar vecinii, familia, hămesiţii satului şi vreo doi-trei foşti prieteni de pahar. Exemple de tweet-uri: "Maria a Chiorului iar a fost prinsă cu popa sub pat şi cu primarul în beci #curvă", sau chiar "Iar se puseră să-şi tragă pumni în cap ai lu' Bucea cu ai lu' Văcaru #bătută-pe-islaz". A venit războiul şi apoi comunismul şi morţi au fost tot mai mulţi, atât de mulţi încât peste ăia mai neînsemnaţi, mai săraci se trecea, că acolo nu se strângea lume.

Aparatul de fotografiat a fost o reală invenţie, acoperind dorinţa oamenilor de umor. Cum umor? Simplu. Era o vreme când nu toţi aveau oglindă prin casă, iar geamurile erau reprezentate de un plastic prins în patru pioneze băgate în perete, astfel că nu puteai să râzi când te recunoșteai într-un ciob. Dar puteai râde când te vedeai în poze. Dacă atunci când venea fotograful nu se făceau şezători unde fiecare să mai discute una alta, asta se rezolva când veneau rudele în vizită sau voiai să te lauzi. Scoteai pozele, le înşirai pe pat, şi erau privite. "Fir-ai al boalii, uite ce frumos e, mânca-l-aş!", auzeai câte o femeie căreia îi pica privirea pe vreo poză unde ai reuşit să îţi ascunzi mămăliga dintre dinţi, închizând gura, şi pentru că e mai mult bust, nu ţi se vedea nici pământul de răsad de roşii dintre degetele de la picioare. Acea afirmaţie era drept un like. Acum treaba cu relaţiile, pe vremea aia ideea de complicated era mai simplă: a lu' cutare e borţoasă. Asta da complicaţie, şi pentru ea, că de-acum clar nu mai poate poza în fata mare şi pentru el, că furca şi coasa încă erau folosite cu o dexteritate mai mare ca a Întâiului Cosaş al ţării, Boc. "Leana s-a hârjonit cu ăla şi acum e grea" sau chiar "o luă şi pe strâmba lu' Beleaznă cineva", erau modurile de a ţine evidenţa fetelor disponibile.

Marile evenimente se anunţau uşor, și deşi părea la ordinea zilei, o bătaie luată de soţie era mereu amuzantă şi de urmărit, pentru că show-ul se schimba. "Săriţi lume, că mă bate!" era chemarea la ajutor. Lumea de grabă venea, care pe la garduri, care pe la geamuri (după ce dădeau plasticul la o parte) şi în funcţie de cât dura, era şi satisfacţia exprimată: "'T-o-n gură de proastă, iar a prins-o beată" sau "Acum parcă a fugit mai repede că data trecută. E clar, căpăta experienţă".

Zuckerberg să nu se mai dea rotund, noi făceam asta înainte de net şi Facebook, ba chiar mai mult, aveam şi internet wireless. Cum nu?! A găsit cineva vreun cablu îngropat în România?

Calificările din liceu

Profesorul intră pe uşă, la fix, fix zece minute după ce ora a început deja, dar oricum e dirigenţie, astfel că-şi permite. Elevii se grăbesc care încotro să-şi ocupe locul şi să vadă ce mai spune acest zeu în ochii lor. Se aşează calm la catedră, parcă nederanjat de zumzetul general şi deschide catalogul.

Prof: - (după ce îşi scoate telefonul şi şi-l setează să sune când se termină ora începe discuţia) Ia ziceţi, măi, ce lecţie am avut pentru azi?
Şefu’: - Cum lecţii, dom' profesor? Păi, ce, şi la dirigenţie avem aşa ceva? (Şi încearcă un râs sarcastic ca de idiot notoriu, dar fără să fi făcut măcar vreo glumă)
Prof: - Da, băi, găinarilor, aveţi lecţii. Ia zi tu, Andra, ce am avut de făcut?
Andra (elevă cunoscută din liceu, un fel de curvuliţă pe care o vor toţi): Nu ştiu, dom' profesor, că n-am caietul şi am uitat să-mi fac tema.
(Sala întreagă tremură sub un râs haotic)
Prof: - Gura, bă! Dacă are creierul mai relaxat nu înseamnă că tre' să râdeţi de ea. Gura! Nu poate vorbi cu două guri, iar cu toţii ştim pe care o foloseşte ea.
(După ce şi-a aranjat poziţia la catedră, adoptând una mai comodă îşi drese vocea parcă pentru ceva profund)
Prof: - Băi, ştiu! Ia spuneţi, ce vreţi să vă faceţi? Hai, tu, prima! (spuse el arătând cu degetul pe eleva tocilară din prima bancă)
Toci: - Eu?!
Prof: - (puţin iritat de întrebarea ei) Nu, fă, tuto, umbra ta! Desigur că tu, ce tre' să pui repede o întrebare retorică? Dă răspunsul acolo.
Toci: - Eu vreau la Facultatea de Matematică. Vreau să ajung profesoară şi să ajut elevii să descopere plăcerea cifrelor.
Prof: - Vrei o pulă şi tu. Pe dracu' să-i înveţi cum să descopere alea-alea. Tu vrei să faci meditaţii la greu cu ei, după ce îi laşi în prealabil corigenţi. Dar măcar mă minţi frumos, mai schimbă placa şi-mi vei părea mai dragă. Tu, spune! (acum pe direcţia degetului lui arătător era miss-a, care arăta bine pentru clasa a 10-a, ţâţe medii, dar ferme, purta rareori sutien şi acum sfârcurile ce i se iţeau pe sub bluză demonstrau că nici acum nu avea, şi avea şi un corp acceptabil, cam cum are media de miss-e)
Miss-a: - Eu vreau să mă duc la ASE şi să fac ceva cu relaţii internaţionale.
Prof: - Să ştii că ţie chiar ţi se potriveşte, ai destule relaţii internaţionale, etnice şi naţionale de pe acum. Măcar să îţi foloseşti calităţile de comunicare pe sub vreun birou de director mediocru.
Miss-a: - Da' de ce mă jigniţi?
Prof: - Eu? Să te jignesc? Da' ce-am zis? Îţi uram de bine în meserie. Şi ia nu mai face gură că mă bagă ăştia la corupere de minori.
Prof: - (Din ultima bancă se ridică o mână, oarecum timid, profesorul vede şi observă şi cine a ridicat-o) Da, Alina, spune şi tu. Nu mă dezamăgi.
Alina: - Dom' profesor, eu vreau să termin liceu şi apoi mă duc la mama în Italia. Are ea un italian acolo care e un fel de "peşte" şi până acum a strâns vreo 10 000 de euro. Din a 8-a mă fut cu toate loazele astea şi nu câştig nimic, plus că mulţi se laudă aiurea, aşa că acolo să câştig ceva cu fila cec dintre picioare.
Prof: - (cu un rânjet devenit chiar râset strident în liniştea provocată de răspunsul Alinei) Hai că eşti bună, uitaţi, mă, una care ştie ce vrea. Are o gaură, sondează în ea după bani ca un arab după petrol.

Ora s-a terminat când a sunat alarma de pe telefonul profesorului, el a ieşit din clasă şi pe faţă i s-ar fi putut citi mulţumirea că mai are şi oameni realişti în clasă. Acum, pe unde o fi lăsat-o pe aia de-a doișpea care se dădea la el?

Cum am ajuns matematician

Titlul este atrăgător, iar articolul deja pare un tutorial. Aşa o şi fi, dar nu asta vreau să fac, adică să învăţ lumea matematică mai bine decât Matematicus însuşi (nenea nu există, dar cineva trebuie să fi inventat matematica, nu?), ci vreau să-mi spun povestea. Am ajuns la liceu prin clasa a noua, însă ducând cu mine o proastă experienţă la matematică, deşi mă recomanda o medie bunicică de la testele naţionale. Primele ore, "piciul" de unu nouăzeci de la tablă îşi făcea de cap cu creta predând o lecţie, iar eu eram încă nostalgic în legătură cu nota de la examen. A venit apoi prima scoatere la tablă. "Ia să vedem cine iese la tablă". Eu eram deja pe jos, căutam pixul dărâmat în prealabil, sperând că nu mă vede, şi ştiam că numele nu mi-l ştie. "Tu! Da, tu, te-am văzut, hai la tablă!". Ies, mă uit la exerciţiu - habar n-aveam că trei luni de pauză pot aduce un aşa gol în memorie - şi dau să rezolv. Dar îmi vine o idee. "Dom' profesor, da' aici nu mergea să aplicăm formula cutare?". Mă priveşte suspicios, dar muşcă momeala. "Nu, aia merge la următorul. Dă creta să-ţi arăt". I-am dat-o, şi numaidecât problema era gata.  

A venit apoi prima temă verificată de el. Eu fără temă, la baie nu puteam ieşi, tabla era ştearsă, telefon n-aveam să zic că mă sună cineva, iar el, da, el, era atât de aproape. Mă loveşte o idee, dar atât de tare că a făcut crater unde a picat. Modific titlul lecţiei cu "Temă". Schimb şi data, vine la mine, "dar vai, uite ce de-ai lucrat! Bravo! Aşa să tot fie elevii!". Episodul a fost încununat de succes, până când a treia oară nu a mai ţinut şi şi-a dat seama. Spre sfârşitul anului să verifice iarăşi tema. Ca să vezi, eu tot fără. Cred că e o conspiraţie! Vine, eu mâzgălisem repede un titlu pe foaie, iau cartea şi mă trezesc vorbind. "Dar aici cum se face? Am văzut că n-avea răspuns la sfârşit". Ia el cartea, se uită la exerciţiu, şi apoi îl văd plecând, cu cartea tot în mână, şi cu ochii tot în ea, către tablă. "Mă, chiar e dificil! Cine l-a făcut pe doişpe?". Nimeni nimic. "Bine, hai să-l rezolvăm!". Şi până la urmă l-a dat gata.  

Dar m-a dat gata şi pe mine, până la mijlocul primului semestru din a zecea îmi ştia tehnicile şi mă lua la sigur: "N-ai temă, iar! Şterge tabla şi rămâi acolo!". Dar un an de zile, primul de liceu, aproape că am fost crezut un geniu tăcut. Atât de tăcut că nici eu nu auzisem de mine.

Zâmbește, om va fi mai greu

Câinii sunt cei comunitari, adică fac parte din comunitate, dar fără să plătească ceva. Sunt hrăniţi gratuit, fac sex gratuit, fără să existe vreun "peşte" care să le ceară bani pentru aşa ceva, pot chiar să se bată între ei fără să se ferească de ochii indiscreţi şi de aparatele de fotografiat. Ce să mai, exceptând momentele în care eşti alergat cu un laţ care este gata să te spânzure dacă de la capătul celălalt se trage mai tare, şi exceptând momentul când vine iarna şi iar n-ai unde să stai, câine nu e aşa rău. Dar el e doar o parte din societate, din comunitate, iar cealaltă parte e omul. Ah, da, chiar omul. Pe acesta nu-l poţi fugări cu hingherii, că cică are drepturi şi nu ai voie să-l bruschezi. Nu-l poţi nici eutanasia că pedeapsa cu moartea a fost abrogată - dar ca mic detaliu, cu o rangă şi doi saci de ciment se rezolvă. Şi nu-l poţi nici castra, că se opune, însă uneori se pseudo-castrează punându-şi tot felul de cauciucuri şi substanţe pe unde poate când vine vorba de procreare.

Omul acesta, tot din comunitate făcător de parte, deci comunitar, este fenomenal abia când te dai înapoi şi-l observi. Îi este imposibil să ştie unde şi-a pus telefonul, să-şi găsească maşina în parcare şi chiar să-şi facă o cafea fără s-o dea în foc, dar reuşeşte impecabil să oprească alarma ceasului în maximum două secunde, cu ochii închişi, şi întinzând mâna la minimum juma' de metru de el. Iar asta e doar în casa lui, însă când iese afară este mereu antagonist la ceva, indiferent de care parte a baricadei e situat. Dacă e şofer, urăşte pietonii, dacă e mergător cu piciorul urăşte şoferii, însă în oricare dintre situaţii el urăşte bicicliştii.

Omul comunitar este tipul la care te uiţi, scuipi în piept, te dai trei paşi în spate, faci trei cruci şi te rogi să n-ajungi ca el atunci când îşi cară cumpărăturile. Ar prefera să care de două ori mai mult decât să facă același drum de două ori. După ce şi-a dus pungile în casă, a scos produsele şi le priveşte admirativ, el îşi fixează o ţintă de discuţie, căci se poate simţi singur. Ia telefonul, formează şi sună. Te sună. Abia ajungi la telefon, îl ridici, "Alo!" şi nimic. A închis. Apoi suni tu, imediat, însă sună vreo treizeci de secunde încontinuu, poate ş-un minut până răspunde. Serios, ce a făcut după apel? A lăsat telefonul şi-a fugit? Are tentă de atentator la modul "loveşte şi fugi", dar el redeseneaza scenă şi o dă cu "enervează şi fugi".

Acelaşi om, alt mediu, un calculator şi câteva gânduri perverse. Dar ce te faci când te prinde cineva cu mâna la problemă şi cu pantaloni puţin în vine? Laşi capul în jos, te asemeni cu un rac, şi din penibilul situaţiei naşti cea mai bună poveste de spus după câteva pahare de curaj. Ce să mai, omul naşte o poveste foarte bună doar după cea mai penibilă situaţie prin care poate trece ruşinea şi moralitatea umană. Să vă spun ceva din copilărie, când se făcea că er...

Dar să las pe altă dată. Vreţi să cunoaşteţi un aşa om? Bun, duceţi-vă la oglindă, uitaţi-vă lung, fiecare este acel om comunitar. Nu fugiţi de el, şi mâine va fi acolo.

Dă filosof's speech

Se făcea cum că era, dar nu mai era, că s-a aprins lumina şi toţi au fugit cu pantalonii în vine, i-au chemat pe alţii, şi atunci au creat o masă amorfă, păstoasă, vâscoasă, de plafonare. Cine “e făcea”? Nimeni, dar vorba vine, însă vorba dacă vine, de ce nu stă? Dar dacă tot vine, mai şi pleacă? Însă de fapt şi stă. Stă pe loc când vezi lumina şi de fapt e ţeapă, este o lanternă care luminează mai slab ca o lumânare pe cale să rămână fără speranţă. Ah, uite ermetismul cum curge! Bun, eram departe, într-un cuib de lei, înconjurat de o hoardă de albine, şi-un ghem de şerpi mă aşteptau la un pas greşit. Şi aveam o aură de zeu atotneștiutor al instinctului de conservare.

Mă dau un pas în spate. Ptiu, drace! Nu înţeleg nimic din ce am scris mai sus. Iar mi-au fugit sursele de inspiraţie cum îi fug unei petarde secsi silicoanele, care la un pol, care la ecuator. Am ajuns să apreciez comunitatea umană pentru spiritul ei de a produce caractere supuse unui singur scop: s-o muleze (pe societate) pe modul lor de a fi, căci ei o schimbă. Mereu totul s-a împărţit în aşa ceva: cei care făceau “așa cum trebuie” şi cei care făceau “așsa cum cred ei că trebuie”. În final au câştigat cei cu acel “cred”, însă să nu ne cramponăm de detalii verificabile prin istorie. Există şi acum oameni care cred că printr-o caracterizare făcută fără inspiraţie şi fără umor reuşesc să demoralizeze un om. Ah, şi-acum ar trebui să scriu pagini întregi despre ipocrizie, pozând eu într-un autodidact care este formator de opinii şi atunci când deschide gura emite numai judecăţi de valoare. Nimic mai adevărat, imediat, să-mi găsesc speech-ul.

Ce? De ce mă laud? A, sunt un frustrat amărât, care a învăţat şi el să scrie cu două diacritice şi trei cuvinte din DEX? Desigur, şi asta e valabilă. Se făcea că cineva mi-a zis: “nesimțitule!” - bine, apoi mi-a trosnit şi-o geantă după cap de mi-au fluturat urechile ca-n reclama aia la Chappi, dar detalii -, şi eu m-am mirat cum de sunt aşa. Adică ce, nu simt? Pe bune că simt, am simţit când mi-a dat cu geanta aia în cap, şi i-am luat morţii la verificat, încă de la mămiţica ei până la ai ei strămoşi, de ziceai că-l caut pe Tutankamon în patria română. Dar na, am zis că e o simplă caracterizare. Apoi altcineva m-a numi “ratat”. Aşa? Doar atât? Cam da. A, ce bine, şi eu care credeam că sunt vreun soi de om de pus la vază. În vază nu, că e martie şi încă are mama flori în ea. Ratat sunt cum suntem toţi, căci nu văd pe niciunul vreo mare sculă după moarte. Bun, Einstein, şi alţii, au lăsat ceva în urmă. Şi? Atât? A, deci tot în pământ au sfârşit, cam ca orice cerşetor. Unde-i marele ne-ratat? Eu mă-mpac cu asta, măcar nu mă decepţionează viaţa.

Hai, gata, patru paragrafe, ca la orice eseu făcut în pauza de iubire dintre doi neuroni. Ultimele caracterizări pe care le-am auzit sunt aşa: “complexatule!”. Wow, chiar aşa? Ah, mi-a murit respectul de sine cu trei procente sub placa tectonică de zici că-l inventez eu pe Richter acum. Bun, sunt şi complexat, dar dacă eu sunt aşa, o femeie pierdută printre n reviste feminine mai ceva ca un boschetar pierdut printre gunoaie, încercând să aplice tot ce e pe-acolo, ce e? Cocteil de nesiguranţă, incertitudine, frică de părerea altora, lipsă de mândrie şi cu o părere foarte proastă despre ea? A, deci complexată? Şi ultima caracteristică, spusă chiar de ego-ul meu, a fost: “geniule!”. Sunt geniu, stâncă de inteligenţă, mândrie, orgoliu şi profesionalism, un giuvaier singur în vitrina oamenilor importanţi. Imposibil, zici? Deci, bun nu pot fi, dar rău da. Şi cum era, că să nu mai criticăm dur fără să știm totul? Am înţeles, mai revin pe-aici, mă duc să-mi fac notiţa ca să ţin minte.

Pus și Aici.  

Luceafărul dintre pixeli

Această poveste nu e pentru cei slabi de îngeri, nici pentru cei puternici de diavol, nu este cu feţi frumoşi sau cu prinţese zăvorâte undeva departe. Aici sunt fapte reale pe care le-am trăit până nu demult, într-un loc nu prea îndepărtat de cel în care stai tu acum, cititorule al poveştii mele. Nu a fost aşa plănuit, dar n-am mai putut rezista, am clacat, sunt om, la o judecată mai dreaptă iertat sper să fiu. Dar să-mi încep povestea, care se naşte în juneţea mea.

Auzisem vorbe despre această minune, această făptură, care îţi face viaţa mai uşoară, care te ţine în priză, care aduce către tine toate bucuriile şi cunoșţintele umanităţii, dar n-o încercasem pe deplin niciodată. Sau n-am avut norocul de a ne întâlni doar noi doi. Au fost doar întrevederi frugale, trecătoare, preţ de câteva ceasuri, maximum, apoi ne despărţeam iar. Dar parcă mereu eram supravegheaţi, ca doi încarceraţi care nu trebuiau să se cunoască, ci doar să se vadă, să-şi facă treaba reciprocă şi să plece. Totul aşa, până într-o zi când se poate spune că plătisem plăcerea.

Am intrat într-o cameră întunecoasă, fumul mă îneca, dar nu doream să plec, voiam să descopăr ce alţii ştiau deja, voiam să văd ce atrage aşa multă lume acolo. Cel care avea grijă de bunul mers al lucrurilor mi-a cerut banii înainte, am plătit doar o oră, chiar nu ştiam ce aveam să fac atâta timp, eu credeam că în câteva minute termin. Am fost lăsaţi singuri după ce tariful a fost fixat, iar eu am început să explorez o parte din ce-mi oferea. Plăcerea a fost instantă! Eram liber, făceam ce doream, se supunea fără să comenteze, fără să crâcnească, eram un mic zeu pe Pământul meu, totul era ca într-un vis pentru care îndelung aș fi făcut farmece pe la vrăjitoare prin camere de spirism obscure. Am aflat tot mai multe, era un domeniu atât de nou pentru mine, atât de plin de surprize.

Plăcerea creştea în intensitate şi când să îmi doresc şi mai mult, ora expirase. Bani nu mai aveam, astfel că mi-am luat cordial la revedere, am ieşit pe uşă cu capul plecat, cu mii de gânduri şi cu un singur scop: să revin cât de curând! Vreme de patru ani totul a fost cum nu îmi imaginam, apoi am descoperit plăcerea în altă parte, chiar la mine acasă, fix aceleaşi lucruri îmi oferea, dar în confortul propriei case. Acum am văzut imaginea dezolantă. Internet-cafe-ul la care am descoperit minunile internetului a fost închis! Calculatorul la care am accesat tot ce am dorit... a dispărut.

Am părăsit acel loc pentru calculatorul de acasă care oferea aceleaşi lucruri, dar fără să plătesc cu ora, poate doar curentul, însă regretul părăsirii a rămas. Acum ce pot spune?! Asta e, trec mai departe. Voiam să mă laud că îmi iau laptop, dar nu ştiam cum să spun.

Mențiune: Articol scris pentru Academia de Gashcă.

Dosarul Juneții: Elev și Părinte

Bun venit! Ne regăsim cu o transmisie din locul acela unde te simți ca acasă, poate pentru că chiar “acasă” este și unde dai de două (sau în unele cazuri doar de una) persoane care trec prin viață sub denumirea generică de “părinți”. Am plecat urechea și am făcut liniște. Iată ce am surprins prin microfoanele atent deghizate după vreo vază sau printr-un ungher plin de pânze de păianjen. Stenogramă din Dosarul Juneții.

E: “Diriginta vrea să facă o şedinţă. Discută una alta, o treabă cu fondul clasei. Dacă vrei, vino!”
- În niciun caz să nu vii, fac curat o săptămână prin casă, şantajează-mă cât vrei, numai nu veni, că spune notele şi absenţele. Hai, nu veni!
P: - “Cum a fost la şcoală?”
E: - “Ei, bine, cum să fie, ca în fiecare zi, nimic nou.”
- A fost ca dracu', idioată zi, mi-a dat iar notă mică, deşi ştiam, desigur. Tuta aia de iubită iar m-a înşelat şi din nou nu mai am ţigări şi tu mă întrebi cum a fost. Ca o pu*ă a fost!
E: “Trebuie să dăm nişte bani pentru fondul clasei, nu ştiu ce vor ăştia să cumpere.”
- Da, iar am cheltuit toţi banii. Până luna viitoare promit că nu mai vor ăştia nimic.
P: “Ţi-ai făcut temele?”
- Ştii, e perioada aceea a... zilei când îmi aduc aminte că mai eşti elev şi mă mai preocup şi eu. Tu spune acolo ceva și eu mă simt bine că mi-am îndeplinit misiunea.
E: "Fetele ies prin oraş, mă laşi şi pe mine?"
- Hai, lasă-mă! Râd alea de mine dacă nu mă duc şi dacă nu mă laşi iar mă închid în camera mea, adică mă ascund după uşă şi plâng până mă învineţesc.
P: “Eu şi tatăl tău vrem să discutăm cu tine!”
- Frate, dude, amice, pretine, ce să mai, n-am explicaţia pentru asta, ai pus-o! Te-ai lins pe bot, ăştia ţi-au pus gând rău!
E: “Nu da! Te spun lu' tăticu' dacă dai!”
- Ups, asta era doar la mine. Ah, să trecem peste, zic.

Mențiune: Articol din Academia de Gashcă.

Matematică... nu era, da' era cu numere

Există în lume meseria de profesor, căci era nevoie de cineva care să inoculeze minţile virgine cu informaţii, cu carte. Are multe avantaje această meserie, cum ar fi socializarea sau poate meditaţiile pe care le poţi da. Ei, şi că tot vorbeam la început de minţi virgine, un profesor pe care îl cunosc a dorit să vadă cum ar fi să umple şi alte locuri virgine, nu doar minţile. Domnul A. era profesor de matematică de vreo 30 de ani, şi îi plăcea ce făcea. Prima mea întrevedere astfel a decurs, cu o prezentare a carierei lui, apoi au început meditaţiile propriu-zise. Eu veneam la dânsul la uşă la 8.30 dimineaţa pentru o şedinţă de două ore, iar el lăsa cam juma’ de oră între elevi, timp în care îşi punea ordine în foi, în materiale, astfel că următorul meditat îşi primea porţia de lecţii începând cu ora 11. La plecarea mea mă întâlneam în faţa uşii mereu cu fata care îmi urma. Pe moment, de primele două-trei ori, m-am întrebat de ce vine aşa devreme, dar nu-mi permiteam să întreb, aşa că a rămas doar o dilemă în mintea mea.

Într-o zi am mai întârziat prin zona în care locuia profesorul, iar din uşa unui magazin ceva m-a împins să arunc o privire către geamul domnului A., unde era măsuţa pentru meditaţii. Da, dom’ Profesor lucra cu drag şi spor, eleva era cam leneşă, deşi pusese burta pe carte. Burta pe carte şi bustul ei, care lipsit de generozitate nu era, lipit de masă, iar urechea îi era pe caiet, parcă dorind să asculte ce spun ecuaţiile. Domnul A. în spatele domnişoarei cred că executa încălzirea pentru vreun exerciţiu complex de educaţie matematică, sau doar testa cum se introduce întregul în fetiţa, ă, scuze, în paranteza de clasa a doişpea. Cam 10 minute a durat totul, apoi au luat o pauză, timp în care pe ea n-am mai văzut-o în cadrul ferestrei, iar el îşi aranja cărţile şi caietele. Apoi, precum un ceas elveţian, la şi jumate şedinţa de meditaţii a început. Ştiinţă exactă, de!

Acum că tot văzusem cum stă treaba, îmi făcusem un obicei, am calculat cam pe la cât începe şedinţele cu fiecare fată şi mă prezentam pe o bancă din faţa magazinului şi admiram. După o lună de astfel de pânde şi vizionări, deja vindeam bilete. Nu pot spune că m-am îmbogăţit, dar mi-am scos de vreo trei şedinţe de meditaţii (eu făceam doar una), dar şi un respect printre colegii cărora le vindeam pontul. Cu siguranţă însă pot afirma că perioada cu meditaţii mi-a prins bine, am învăţat că matematica provoacă şi plăcere, dar aduce şi o îmbunătăţire a situaţiei financiare, dacă te ţii de ea.

Mențiune: Articol scris pentru Campania "Mari amanți români".

Dosarul Școlarității: Elev și Profesor

Între o intrare pe net, de pe mobil, si două-trei SMS-uri date direct la țintă, am deschis microfoanele omni-ascultătoare și iată ce am surprins în eterul dens de subțire de pe deasupra și de printre noi. O stenogramă numai bună de dosar. Dosarul Școlarității.

P: "Am văzut că o înghesuiai pe-aia pe culoar."
- Băi, eşti sănătos la cap?! Potoleşte-te, băi, băiatule! Bagă-ţi hormonii în corp şi du-te de te plimbă dacă eşti în călduri!
E: "Am vrut să vă dăm cadoul vineri, dar nu v-am găsit."
- Ha, vezi dacă nu ești bun la note? Moșu' te-a tăiat de pe lista lui. Bagă-ţi unghia în gât acum că nu ai primit nimic. Nu că ţi-am fi luat ceva, dar... ţeapă!
P: "Nu sunteţi ascultători, nu învăţaţi nimic, copiii din ziua de azi pic de cultură nu mai au, iar de citit cărţi nici atât!"
- Sunt cu fundu-n sus azi, nervoasă şi irascibilă, n-am pe cine să mă descarc, dar bine că v-am găsit pe voi la oră. Ia să vedem ce-am avut de pregătit pentru azi.
E: "Am câteva întrebări din temă."
- Da, m-ai citit bine, abia am deschis caietul cât să scriu "Temă" şi eventual primul exerciţiu şi mi-a murit cheful mai ceva ca unui impotent erecţia.
P: "Îţi trebuie un 8 ca să-ţi iasă media pe care o vrei. Ştii, nu?"
- Deci clar, eşti al meu, tăticu'! Jar mănânci până vezi tu 8-ul ăsta. Îmi scot pârleala pentru tot anul.
E: "Un elev de serviciu ne-a zis să plecăm."
- Iar n-aveam chef de oră, dar am zis să minţim mai frumos, oricum nu te apuci de nebună să faci anchetă. Bravo, ne-ai prins. Ura!

Mențiune: Articol apărut și în Academia de gashcă.

Miss-a, dar nu cu spirală

N-are haz să scriu despre Mister, băieţii nu au aşa multe complexe precum fetele sau cel puţin nu şi le arată, astfel că în două rânduri reuşesc să-l caracterizez. De multe ori misterul are deja un renume, un cerc de prieteni până în bal, astfel că nu-i schimbă cu nimic statutul acest titlu. Eventual poate cuceri vreo boboacă prezentându-se drept mister, dar nu că ar duce lipsă de cuceriri. În vreun an toată lumea uită că el a câştigat. Dar la Miss totul se schimbă.

De regulă ea este o complexată, mereu îşi face griji în legătură cu ceva, iar titlul de Miss este ca o încununare a pseudo-succesului prezent doar în mintea ei. Este bună la învăţătură, sociabilă, când vrea ea, şi cu un tentă vagă de frumuseţe, asta dacă reuşeşti să zăreşti ceva de sub straturile de fard. Dar ea este ca în cazul: dacă eşti mic, urât şi fără prieteni, singura ta şansă e să fii foarte deştept, da' crâncen de deştept. Miss este fata care nu se vede frumoasă, astfel că are nevoie de fard pentru a ascunde potenţialele defecte prezente doar în mintea ei uneori, flirtează cu toţi băieţii pe care îi vede ca buni tocmai pentru a-şi demonstra că poate și nu concepe ca cineva să nu fie topit după ea, fată sau băiat. Ea reuşeşte un lucru în tot liceul, să câştige titlul de Miss, iar asta o defineşte, dacă ar putea umbla doar cu panglica aceea pe ea ar face-o. Când pleacă la facultate are parte de un şoc, nimeni nu mai ştie ce a realizat ea, iar frumuseţea aceea aparentă din liceu, semi-pură, dispare tot mai repede.

Greu o fi să ieşi Miss când majoritatea celor din public încă ascund sub pat duzina de reviste porno, iar profesorii sunt impresionaţi că eşti şi frumoasă şi silitoare şi potenţial merituoasă pentru premiu. Astfel că, succes garantat. Vrei să fii Miss? Nimic mai simplu, fiecare alocaţie o bagi în farduri, te bagi în seamă cu băieţii mai mari, odată câştigaţi îţi cresc şansele şi te pui bine cu fetele care par a avea un aer de popularitate prin liceu. Pe lângă asta te mai apuci şi de învăţat, iar când stai în casă şi faci planuri cum să ieşi  Miss, lumea să creadă că înveţi. Vrei un verdict rapid? Ştiu că nu, dar aici zic ce vreau. Eşti mai lipsită de personalitate ca fata urâtă pe care o ocoleşti pe culoare, măcar ea va ajunge la stadiul de a nu-i păsa de ce zic ceilalţi, dar tu mereu vei fi împotmolită în mâzga cuvintelor libidinoase sau laudative ale celor din jur. Iar când vei pica în realitate te va durea.

Nota Bene!: Cine nu are umorul sau (auto)ironia de a citi acest text, să închidă pagina acum. Apropo, este un pamflet.

Tzzârcovnic

Şi privind în zare, se-ntrevede ceva la orizont. Fila se îndreaptă către el, dar este doar un roi de pixeli. Se aşază în culori în faţa lui, iar cursorul merge. Începe să scrie...

În lume există treaba cu "beep-ul". Bine, nu-n lume, ci în România. Şi ce faci, şi ce nu faci, cuiva îi dai un bip, cineva îţi dă un bip, se bipuiește la greu, facem schimb de bip-uri. Acum o poveste din viaţa mea, sau mai bine zis din plimbarea mea.

Şi mă-nţelegi, eram în autobuz, şi mă-nţelegi, eram lângă o tanti care tot dădea din gură. "Şi cum îţi ziceam, şi ce i-a făcut data trecută, şi cum a dat-o afară. Da' chiar, mama ta ce mai face? Stai, eu tre' să cobor." Se scoală cucoana de pe scaun, vine lângă mine, eu şezând destul de comod de la ultima staţie, lângă uşă. Şi tot vorbeşte, şi vorbeşte. Se apropie maşina de staţie şi ea zicând la telefon: "hai că acum cobor. Auzi, da' continuăm când ajung acasă. Îţi dau un tzârr când ajung. Îţi dau un tzârr şi vorbim. Nu, lasă, mai bine îţi dau un tzârr!". Eu leşinam, în mine, de râs, şi aia îi dădea cu tzârr-ul ei mai departe.

Lecții pentru urmași

"Stai și învață" - acțiune complexă și riscantă ce trebuie executată numai de profesioniști în mediu controlat.

Încă din clasele mici, poate încă de la grădiniţă, toţi îţi spun şi te pun să înveţi, iar pe tine te dezgustă încă de la primii paşi această îndeletnicire. La vârsta de 4-6 ani nu concepi să stai cu un pix în mână şi să scrii pe o foaie bastonaşe, cifre şi altele din acelaşi repertoriu, până faci gaură în deget, când pe tine, într-un colţ luminos, te aşteaptă o droaie de jucării. Dar vine tanti aia rea, educatoarea, care cu o linie bine aplicată îţi strică tot cheful de joacă, dar te ajută şi să vezi ce înjurături cunoşti. Apoi treci la clasa întâi, dar nu a CFR-ului, şi acolo tot o tanti te pune să înveţi o artă mai rafinată a aceloraşi bastonaşe. Şi dacă tot te-ai pornit nu te mai opreşte nimeni, ba mai mult, te pun să faci tot mai des exerciţiul învăţării. Iar tu nu şi nu.

Când eram mic şi trebuia să umplu o foaie cu cifre făceam orice numai să nu stau să le fac, sau cel puţin nu în ritmul acela. Ba începeam din colţul de jos, ba de la răsărit, ba de la mijlocul foii, ba încercam să le scriu şi tridimensional, doar-doar o deveni mai palpitant. Nu devenea! Acum, în prag de Bac, cică sunt în febra învăţatului. Trag de timp mai ceva ca un condamnat la moarte când e vorba să învăţ. Am început să descopăr că pot sta şi o oră la masă cu rumegatul, că nici de bou nu m-apuc de învăţat, ba chiar fug cu disperare. Încerc să mă conving şi chiar reuşesc să mă mint foarte bine, că e timp şi mâine, că pot chiuli la primele ore şi să învăţ în timpul acela. Şcoala privită de mine, ca tot unitar, e interesantă, este locul unde socializez gratis şi fără să dau refresh vreunei pagini, dar luată ca învăţat e o criză. Criză cu premeditare de sfârşire de nervi. Şi nu că ar fi de acum treaba asta, ci din totdeauna, niciodată nu a putut să-mi vină cheful să învăţ, iar acum mă gândesc că puteam ajunge un pui de Einstein dacă mă ocupam şi de treaba asta. Ah, dar mi-am adus aminte, nici el nu a excelat în timpul şcolii, deci, teorie a noii relativități, ţine-te că vin!

Mă gândesc acum, da, ştiu, bună gluma cu "mă gândesc", dar chiar am avut un moment de meditaţie în care luam în calcul că voi face un copil în viitor. Şi că într-o zi o să îl văd pe junior venind la mine, cu ochii larg deschişi şi întrebători, probabil după o beţie cu băieţii la scara blocului, şi mă va întreba: "Tată, tu învăţai la şcoală? Cum era pe vremea ta?". Diavolul sincerităţii parcă mă va încerca să spun că pierdeam timpul în mod deliberat şi că amânam învăţatul ca o virgină Momentul. Dar sigur mă va ţintui de cuvinte îngerul minciunii şi probabil voi minţi scurt şi la obiect: "Da, eu învăţam zilnic, nu mă ridicam de la birou până nu dădeam lecţia gata, iar temele mereu mi le făceam. Tu nu!?". Desigur, puştiul mă va mirosi, va spune "ba sigur că da!" şi-şi va vedea de-ale lui. Şi uite cum statul degeaba face casă bună cu învăţatul de sezon.

Bacul?! O modă trecătoare.

Fiecare vede şcoala altfel, unii ca pe o temniţă atotinchizitoare care subjugă plapuma de caractere nonconformiste şi care nu lasă mentalităţile noi să se ridice către un prag nou al creaţiei. Plapumă, şi nu pătură, pentru că este o îngrămădire de figuri boeme şi genii neînţelese cum nu prea vezi, pătura fiind prea subţire pentru a le conferi o metaforă suficientă. Iar şcoala pentru alţii este primul mediu în care socializează, în care îşi descoperă prietenii pentru viitor, ce să mai, numai de bine la adresa ei. Da, asta e şcoala, prin prisma multor puncte de vedere, dar ceva uneşte aceşti toţi elevi: examenele. Eu am prins perioada cu Capacitatea, cu Testele naţionale, când ne strângeau pe toţi la nişte şcoli mai răsărite de pe un areal şi ne puneau, la unison şi la oră fixă, să rezolvăm nişte teste pe care ni le vârau sub nas. Dar având în vedere că citeşti ce scriu aici e clar că ai ajuns la un liceu şi acele teste sunt în spate. Eşti elev de 9-11? N-am treabă cu tine, ţine articolul ăsta până faci 12 clase şi apoi revino, schimbăm o vorbă atunci. Ai încadrare la elev de clasa a 12-a? Perfect, bosulică, stai pe-aproape, show-ul acum începe, se deschide.

Bine, începe şcoala, ultima clasă de şcoală propriu-zisă, vine o tanti sau un nene şi începe să te sperie cu examenul mereu ştiut sub prescurtarea de: “Bacul”. Până aici ţi-a fost, sentinţa ţi-e semnată, te va izbi și pe tine precum pe mulţi alţii. Acum sunt şi eu la mijloc de clasă a doișpea, îmi place în general să pierd timpul găsind mereu un motiv aparent plauzibil (măcar în mintea mea) că învăţatul poate fi amânat. Ce ştiu despre Bac sunt istorisirile altora, cum că e greu, cum că e uşor, cum că va fi nevoie de meditator, cum că mă descurc singur, adică o ceaţă densă şi apăsătoare. Eu sunt genul care şi-a dat seama că nu-i place munca, şi-a tras o viziune uşoară asupra lumii şi a ales o facultate la care nu i se cer note sau medii, ci doar un examen la admitere. Dar alţii sunt mai visători sau mai doritori de meserii grele şi trebuincioase unei societăţi. Aceştia sunt medicii, farmaciştii, programatorii, ASE-iștii şi avocaţii viitorului, cei pe care îi veţi înjura pentru diverse nemulţumiri din lumea voastră. Ăsta e planul următor, dar mai întâi e Bacul.

Încă din clasa a 9-a i se aud zumzetele pe care le produce, dar ce dracu', mai sunt patru ani, nimeni nu se apucă de Bac fiind boboc în liceu. A 10-a trece drept “clasă-treaptă”, abia ţi-ai câştigat statutul de elev superior oricărui nou sosit, eşti un fel de lider asupra masei de boboci veniţi acum. Clasa a 11-a vine, de regulă, cu o schimbare de program, iar gluma se-ngroașă, lumea asmute câinii lecţiilor asupra ta şi cam simţi morcovul care îţi intră treptat spre finalul anului. Hopa, a venit a doișpea, gata, morcovul e cu frunze cu tot intrat, meditatorul pentru Mate e plătit şi mai cauţi încă vreo doi meditatori pentru Română şi Chimie sau Biologie. Broboane închipuite de transpiraţie vin în rapel pe sufletul tău mâhnit de faptul că nu se mai termină o dată toată tevadura cu meditaţii, şcoală, morală şi planuri. În general treabă se împarte cam aşa: juma' dintre profesori abandonează materia, notele fiind date printre picături şi printre micile întrevederi de 3-4 ore pe semestru, iar restul sunt cei porniţi, care vor să îngraşă porcul, recte elevul, cu cunoştinţe fix în ultimul an.

Şi vine şi Bacul, cum, necum timpul a trecut, înveţi noi înjurături pe măsură ce termini fiecare examen şi te gândeşti că dacă-ţi bagi destule lucruri în inima profilor, poate-poate le rămâi în suflet. Eu zic că ar fi acum momentul să apară rezultatele, dau o fugă să le văd.

M-am întors, le-am văzut, ce să zic acum, parcă mă simt un jucător la loto. Nu numai că am avut şansa să joc gratis, dar ca un meritoriu elev ce sunt, am reuşit performanţa să mai joc o dată, cică în toamnă. Deci, acum o fi fost doar preludiul. Ah, şi la preludiu nu m-am priceput niciodată, cum nici la luat Bacu’ se pare ca nu mă pricep, deşi spre bulgari am trecut o dată cu bacul. Admitere! Ho, bre, nu te grăbi aşa, vin şi eu, nu închide lista!