Noua vară din toamnă

Din măreţul univers facebook-cian scot şi eu câteva lucruri care pot părea ciudate unor extratereştri veniţi în căutare de viaţă inteligentă, dar atât de banale nouă celorlalţi. A venit toamna, calendaristic cel puţin. Că a venit toamna înseamnă că mamele sau bunicile voastre se reped cu grăbire la calendar să smulgă fila aia cu ultima lună şi vezi că e septembrie. Bun, cădem de acord că e toamnă. Jale mare, mare jale pe întinsul spaţiu online-ăresc odată cu venirea plimbăreților din plimbări. Care cum prinde tastura o arde cu "aww, cea mai sweet vară!" "ah, vară 4eva să fie!" "cea mai culean vară!". Astfel prinde ideea ca ciunga de pantof. Băi, fiţi serioşi, cui îi pasă?!  

Când fute vreunul sau vreuna e futută nu sare pe Facebook/Twitter/altele să spună "aww, mi-am tras vrăbiuţa de coadă :X!" "ah, cel mai adev futai! EVA!". Dacă atunci când chiar ar fi cineva interesat de aceste mici nimicuri din viaţa fiecăruia nu spuneţi, atunci chiar nu contează cum v-aţi petrecut vara. Majoritatea cu o bere, boem, la Vama Veche şi eventual tag-uind una alta pe poza unde titlul este mare "în Vamă". Dacă nu spuneţi pe pereţi sau prin tweet-ere că aţi dat o muie într-un gangbang dintr-un gang de la mare, nu spuneţi nici ce pizdoasă a fost vizita la vârfu' Omu sau la cascada Muiere-Opărită. 

Apoi, după ce pui, vin restul, cu aer nostalgic, să dea like sau retweet, sau ce-o mai fi ca să vezi că te-ai distrat bine pentru că, nu e aşa?, nu te distrezi bine decât când cineva spune asta. Ce contează că ai făcut foamea ca un boschetar la mare, ce contează că ai frecat băncile gării la munte, dacă zice unu' că "frate, ce boss ai fost vara asta!" te-ai scos, ai fost miezul prezervativului. Nimănui nu-i pasă de orice rahat pe care îl fac alţii, dar e legea asocierii: dacă arăt că mie îmi pasă de ce faci tu, poate şi ţie o să-ţi pese în viitor de ce fac eu. Aşa că, în încheiere, dacă nu ai avut o mega super ultra uber pizdoasă klumea bună hot vară dintre toţi cunoscuţii tăi şi nu pui asta pe perete încontinuu până la vara viitoare, rişti să îţi cadă capătul curcubeului în cap şi să mori înainte să pui mâna pe comoara lui.

Triunghiul Moldovenilor

Probabil ca nu-s cel mai potrivit sa vorbesc despre moldoveni din moment ce eu sunt un bucurestean cu farame de Oltenia in mine, dar sunt roman, deci pot vorbi despre orice fara sa am habar. Dupa cum stiti, moldovenii sunt locuitorii unei provincii tare defavorizata numita Moldova, dar in mintea multor romani ea se numeste Moldovenia. Niciun roman, cand injura cu moldoveni, nu se leaga de Republica Moldova, tara aia unde oamenii se tot gandesc daca vor comunism sau neo-comunism (democratie), ci zic de regiunea Moldova din Nord-Estul Romaniei. Multe mituri s-au creat despre moldoveni, multe adevarate, dar si mai putine false. Moldoveanul e o entitate de om cu care compari plebea societatii cu scopul jignirii celui comparat. Dau spre citire urmatoarea afirmatie: "Bai, 'tu-te-n gura de moldovean!", iar dupa asta este clar, l-ai jignit. Daca vrei infrumusetarea limbajului mai bagi "borat, jegos, obosit, corcit, cordit etc.". Inainte mamele isi amenintau copiii ca daca nu fac ce ele vor ii dau tiganilor sa-i bage in sac. Acum se spune "daca nu faci asta te dau moldoveanului in masina". Practic, moldovenii au aparut in Romania ca oltenii sa fie ai' mai amuzanti, ardelenii ai' mai lenti si muntenii aia mai oraseni, pentru ca in comparatie cu moldovenii toti sunt mai ceva. 

Chiar in momentul asta un moldovean citeste impreuna cu tine pe intinsul internet acest articol si-si zice "futu-l in suflet de muntean oparit". Dar m-am intins prea mult cu punctele lor slabe, insa adevarul e ca nu stiu ce puncte forte au. De exemplu femeile sunt fie laudate, fie injurate. "Da-o dracu' de putoare, moldoveanca proasta" sau "eh, moldovencele sunt tare sprintene in bucatarie, e normal, asa e la ele". Niciodata un ne-moldovean nu stie exact cum e un moldovean pentru ca nu stie. Barbatii vor sa le futa femeile moldovenilor, dar sunt si speriati de stufosenia pe care o pot gasi la bifurcatia picioarelor. Pana si un copil de moldovean cand il vezi zici "tulai, da' fain mai e, manca-l-as! Pui de moldovean, ce sa-i ceri." Apoi vezi altul si zici "ptiu! Piei drace! Asta-i moldovean clar, urat ca ta-su!". Poate oi fi lipsit eu de informatiile elementare despre moldoveni, dar ceva am retinut: femeile sunt lenese, dar atat de lenese incat ar putea bate la sportul asta o intreaga padure de lemurieni; moldovencele se descurca in televiziune foarte bine, dovada toate importurile ca Radulescu, Marin etc.; barbatii sunt mari betivi, dar niciodata de bautura buna, doar de ulei de tractor, spirt, apa de gura etc. Erata: imi dau singur cu capul in gura c-am zis "apa de gura". Moldovenii sunt si saraci, deci ramanem la ulei de motor, spirt si poate dude fermentate. Moldovenii sunt lenesi pentru ca sunt saraci si-s saraci pentru ca-s lenesi, dar mereu surprinzator cum doi moldoveni se pot omori pentru bautura cand bautura nu mai e.

Ultima parte buna la moldoveni ar fi ca ei isi accepta conditia. "Ce vrei, asta sunt, moldovean, nu pot mai mult. Par ca-s un ratat si un nimic?! Da, chiar asa sunt." Si nici macar nu poti incerca sa-i schimbi parerea pentru ca ai minti si tu, stiind ca el e asa. E moldovean, adica moldoveanul e noul tigan. Da-te-n sange de moldovean zgarcit, moldovean libidinos, si orice fel de moldovean, astea-s noile jigniri aplicate de romani pentru orice natie de pe glob de vreo 20 de ani. Si oricat de bune or fi jignirile, niciodata nu se adreseaza unui moldovean. Ei sunt imuni jignirilor care ii caracterizeaza. Si in final, ce ne-am face noi, restul romanilor, fara crimele din Moldovenia, fara violurile babelor, fara betiile dintr-o substanta necunoscuta? Da, exact, ar trebui sa ne uitam la Bendeac si sa ne para amuzant. Ce pacat ca nu e moldovean.

Ardeleanu’ și viteza minimă legală

AICI articolul destep olteni.

Ardelenii sunt ca orice român, parveniţi şi boieri închipuiţi. Acum multe sute de ani nişte străini cu aparenţă de stil, adică ungurii, austriecii şi nemţii au dat pe rând câte o flegmă în perimetrul de dincolo de Carpaţi. După ce ardelenii s-au şters pe mufă de bale şi-au zis "ce coiu' fleoșcăit al lui bunicu', noi suntem ioropeni!". Şi de atunci tot se dau nişte stilaţi, nişte răbdători, nişte vai-dar-ce-aglomerată-e-capitala-voastră. Uite-un spoiler! e şi capitala voastră! Dar să revin la ardeleni. Ei, ăia care se cred cu fruntea mai lată, se regăsesc în Cluj, Timişoara şi Arad de unde suferă precum o duduie cu damf de doamnă. În general, şi nu-i un mit, ardelenii sunt lenţi, şi sunt lenţi pentru că nu ai unde să te grăbeşti acolo la ei. Pur şi simplu faci o mutare, ca la şah, şi aştepţi să vezi viaţa ce zice, cum mută. Oraşele sunt libere, asta dacă nu e meci de fotbal că atunci se simt şi ei ca duminica în Bucureşti, şi au tot timpul din lume pentru a pierde tot timpul din lume. Ei vorbesc lent, urmare firească din moment ce nimeni nu se grăbeşte să scape de discuţie. Ardelenii mai ajung prin capitala patriei uneori şi se miră de cât de repede se desfăşoară lumea aici. E normal să fim grăbiţi, ne luptăm pentru fiecare centimetru pătrat.

Ardelenii sunt buni la ceva ce necesită răbdare, ei pot meşteri la un ceas câteva secole pentru ca în final să-i spună stră-stră-nepotului tău că de fapt e un model vechi şi nu mai poate fi făcut. Ei se uită cu jind afară şi se întreabă de ce nu fug. Apoi îşi dau seama. Până ar ieşi ei din ţară ne-ar scoate U.E. şi Schengen din spaţiile lor pentru că circulăm sub viteza minimă legală. De regulă sunt oameni drăguţi, un accent imposibil şi nişte regionalisme de să-ţi faci limba ghiulea în gură. Sunt amuzanţi când fac nişte aprecieri de interes general ca "tulai, da' ce mare e Dunărea!". Ardelenii mai sunt şi buni la bănci, sau măcar pe post de cămătari pentru că mereu sunt dispuşi să-ţi dea bani. Nu-şi fac griji că nu vei avea timp să-i dai înapoi, ei au răbdare de a te toca mărunt ca picătura chinezească.

Centrul literaturii, artei, ideilor o fi în Muntenia, acolo unde sunt şi grămezile de bani, dar tot prin Ardeal intră europenii vestici, ăia de vin cu grosul banilor. Avem noroc că ardelenii sunt acolo, lenţi, calmi, binevoitori, binefăcători, darnici, astfel încât fiecare străin care-şi ia ţepe în Muntenia sau Moldova sau Oltenia îşi zice: "da, bă, dar tot prin Ardeal fug din ţară, acolo mi-a plăcut!".

Bestia și Frumosul

Femeile au o părere foarte proastă despre bărbaţi, dar atât de proastă încât ele au inventat cuvinte ca misogin, bădăran sau obsedat sexual. Bărbaţii, lăsaţi după propria judecată, nu ar fi acuzat femeile de misandrism, de nesimţire, ori că vor prea mult sex, de fapt la acest aspect din urmă nu ar fi manifestat nicio împotrivire. Ei bine, ca să arăt că bărbaţii nu sunt chiar aşa cum îi vede lumea, există acest articol. Nu suntem mereu obsedaţi de sex, nu suntem doar nişte bestii care nu pot să dea o palmă pe umăr fără să-l fisureze în vreo trei locuri, nici pe departe nu suntem aşa barbari. Bine, ne plac boxul şi sângele poate un pic prea mult, putem ucide un porc cu un cuţit şi împreună cu alţi trei-patru bărbaţi, dar aşa punem cârnatu' pe masă de Crăciun şi piftia în frigider. Poate că putem lovi între ochi o femeie fără să clipim şi fără să antrenăm mai mult de trei muşchi, dar pe bune, certificatul medico-legal mereu arată că s-a împiedicat şi s-a lovit de masă, scaun, pământ etc. Ştiu că ne putem lua la bătaie cu alţi bărbaţi fără să avem o bază solidă de argumentaţie şi apoi să bem cu fix ăia cu care ne-am bătut şi să spunem relaxaţi "hai că ţi-am dat-o, coae, da' şi tu mie", dar chiar nu suntem aşa brute.

Mai avem şi noi nevoie de sentimente, de afecţiune, de sensibilitate. Voi, femeile, ştiţi ce greu e să fraiereşti o femeie doar cu cuvinte şi replici? Trebuie să aibă şi ea o pasiune pentru noi pentru a o învârti după cum vrem. Iar averea lu' tăticu' nu se dă aşa, pe ochi frumoşi, ea trebuie să aibă sentimente, deci investiţi şi în noi sentimente. Ce, nu e ca şi cum le-aţi pierde, puteţi oricând să vă faceţi altele noi. Revin însă la alte apelative pe care le aveţi la adresa noastră. Misogin, acest cuvânt care ne doare sincer. Ce, acum dacă vă numim proaste, vite, idioate, cretine, muiste, petarde, jartele, curve, stoarfe, borfeturi etc., gata, vă urâm? Nu, doar că nu le avem prea bine cu cuvintele alese. Acum nu le luaţi şi voi prea în tragic, chiar nu ne deranjează că sunteţi proaste, curve sau doar proaste, ba deloc. Bine, recunosc, ne deranjează când sunteţi urâte, dar în rest chiar nu ne afectează. 

Vedeţi ce suflete gentile suntem? Vă rog reverificaţi-vă poziţia la adresa noastră, nu mai suntem aceleaşi brute care vă trăgeau de păr prin peşteri acum ceva mii de ani. Ştiţi bine că acum nu ne mai permitem să facem asta pentru că-i scump coafatul.

O viață-n glume

Te naști, după multe ore de chin sau doar câteva minute, dar nu chinul tău, ci al mamei, iar apoi îţi rămâne doar să crești. Când ești mic, până în 10 ani, e de așteptat ca orice prostie să te amuze, orice adult care râde mai tare ca tine e normal să-ţi se pară amuzant. Dar asta este prima etapă, când treptat cu râsul te deprinzi și e de așteptat să evoluezi pe o cale căreia i se spune maturizare.

Ai crescut și începi să te prinzi și tu de glumele bune, de poantele care chiar trebuie făcute, de comentariile umoristic spumoase și parcă ești deja un bagaj care acaparează inteligenţa umorului. Până pe la 14 ani, hai să extind până la intrarea la liceu, ai voie să maqu faci glume proaste, comentarii duse la extrem ca măcar să pară că încerci să faci o glumă, și chiar pot fi acceptate glumele cu "ţi s-a desfăcut un șiret/ai ceva pe spate etc.". De când începi clasa a noua însă totul se duce. Acum trebuie să dezvolţi glumele, ironia apare, iar sarcasmul e rege. Dacă nu te prinzi de poantă la timp și râzi la final, nu-i nimic, aruncă replica cum că "cine râde la urmă râde mai târziu".

O să ai un apogeu, până pe la 45 de ani, hai 50 pentru aceia mai buni, când chiar vei ajunge să stăpânești bine nuanţele ironiei, polisemia limbii și chiar să capeţi o aură de "bă, e criminal omu' la umor!" printre ceilalţi. După 50 însă trebuie să glumești rar, dar bine, oricum lumea îţi acordă timp, vor crede pur și simplu că ai îmbătrânit și ai nevoie de timp pentru a digera o glumă. Când vei deschide gura (într-un final!) spune ceva de care să fii mândru, să pară că e chintesenţa a oricei, iar cei care nu pricep sunt doar proști și neapărat să ai pe faţă un zâmbet abia schiţat, ștrengăresc, dar care să emane "umor dăștept, bă!".

Dacă ajungi să trăiești mai mult de 70 de ani (huă, mâncăule de pensie!) nu este nevoie să mai faci glume, însă dacă îţi mai iese câte una așa, la zile mari, lumea o va ţine minte mult timp. E normal să te prostești o dată cu bătrâneţea, deci se acceptă orice anormalitate. Sper că ai înţeles până aici, iar concluzia e că te naști prost, fără umor și râzi la orice c*cat de glumă. Tot la fel mori.

Psihopat de carieră

Îi văd pe toţi uciși sub mâna mea care nu ar lăsa în viaţă nici picior de divinitate, nici animal cretin care aleargă după mașini. Îi ţin deasupra focului și ei urlă în valuri de durere care devin ritmuri vivaldice pentru urechile mele, toate temerile și nevrozele le calmez astfel. Încerc să-mi dau seama dacă încalc vreo lege, dar ţin cont și de faptul că toţi ăștia mi-au distrus tinereţea, nervii și bunele intenţii, iar concluzia este ca sunt îndreptățit să fac toate aceste lucruri. Acum încălzesc cazanul cu smoală, așez alt cobai al experimentului meu malefic deasupra lui și aprind lumânarea sub funia care îl desparte de o dezosare rapidă în această baie clocotindă. Aduc o idee de Iad în tot acest peisaj și-mi place, mă simt ca Satan, puternic peste orice, iar Dumnezeu, în cazul meu legea, nu mă prinde pentru că sunt deștept, că doar de-aia am terminat o școală de studii superioare, nu?

Sunt atât de mulţi de chinuit, dar nu vreau să încetez acum, voi da lecţii tuturor, voi preda moralitatea creată prin teamă și oroarea de a fi torturat. Mai strâng câţiva ca mine, titulari în ale vieţii, și vom redefini pe veci modul în care suntem priviţi. Ah, sambag, fix acum nu mai am bani din salariu pentru planul meu, iar ţarcurile sunt prea mici, trebuie mărite. Va trebui să ies în stradă și să cer o mărire pentru măreţu-mi plan de reeducare a maselor. Îmi atârn o pancartă de gât, îmi iau portavocea și îmi cer dreptul.

- Dragule, vii la masă?

Fir-ai a dracu' de strâmbă, fix acum m-a întrerupt când așterneam pe hârtie toată ideea mea. Imediat, dragă, vin acum! Deci, revin, scumpul meu plan de reducere a numărului de elevi. M-am făcut eu profesor cum a vrut mama, dar garantat eu voi reinventa toate dogmele morale, că dracii ăștia mi-au mâncat zilele. Mâine iar trebuie să fiu la ore și iar dau de ăia care se dau deștepţi, mai ceva ca mine, și iar mă fac să mă simt ca un nimic când nu am răspuns. Iar dau de ăia din cancelarie care se ling drept în dos, și fix acum când mă simţeam mai bine mă deranjează idioata asta de sus. Vino mamă să mă vezi ce am ajuns, că bine era atunci când îmi cârpeai câte o palmă după ceafă să nu mă fac profesoară ca tine.

Calm! Vine nervosu' la schimb

Aceiași dragi cercetători britanici, că tare sunt buni în toate și dacă e vorba de vreun studiu penibil pe care niciun absolvent al vreunei universităţi serioase nu l-ar face, ei se bagă în faţă, au scos încă un iepure din jobenul cercetărilor. Ultima găselniţă în materie de citit oamenii al acestor cercetători este aceea că nervozitatea e noul calm. Deci, cum ar spune românul distrus de serialele americane proaste, calmul este sooo last year! Și chiar e, dar de fapt e de secolul trecut, așa afirmă somităţile numite mai sus. O dată cu această modernizare și accelerare a vieţii se pare că a fi morocănoși, iritaţi, nervoși, adică ne*utuţi mai pe românește ce s-om mai plimbăm prin termeni, este la modă și chiar modul nostru actual de a ne crede calmi.

Potrivit celor declarate mai sus ajung la concluzia că dacă vezi vreun om calm prin jur te închini, te apleci, iei pământ, bagi la piept, scuipi și peste umăr și te întrebi ce are de e așa liniștit. Studiul ăsta contrazice acele studii cu fericirea, unde chiar stăm bine (nu noi românii!), că nu prea înţeleg cum să fii și nervos, deci stresat, și fericit, dar doar nu putem contrazice marile minţi britanice. Dacă tot am aflat de această victorie a puterii de psihanaliză umană asupra stările noastre, realizez de ce am avut niște probleme în timp. Îmi dau seama de ce tanti aia de-am ajutat-o să treacă strada mi-a cârpit câta bastonul după ceafă de mi-au fluturat urechile. Ea de fapt nu era nervoasă că am dus-o pe trotuarul greșit, luând-o chiar din faţa magazinului unde voia să intre, ci era într-o stare de calm profundă, mai ceva ca un preot shaolin și cu bastonul ei agitat către capul meu voia de fapt să spună: "mulţumesc maică, tare de folos mi-ai fost". Devine evident și de ce mi-am luat zeci de înjurături în timp, de se simt morţii mei mai exploraţi decât Triunghiul Bermudelor, alea nu erau stări de iritare, nemulţumire sau nervozitate, ci pur și simplu atingerea unei aure de calm pe care ar fi invidios și Iisus.

"Băi, neisprăviţilor! Scoateţi o foaie de hârtie! Test că m-aţi supărat!", acestea sunt cuvintele unui impunător profesor de unușaizeci și 40 de kile cu tot cu ambalaj. M-am pripit să-i iau familia la vizitat cu ce am mai atârnat sub burtă, și acum realizez că e posibil să fi greșit. Omul era în zona lui de Zen și dorea să o împărtășească cu noi, sau măcar cu cine îi iese in cale, astfel că, ce metodă mai frumoasă de a-ţi arăta starea de pace interioară dacă nu ţipatul la alţii.

Ultima similaritate pe care o văd în România și ca să nu mai zică invidioșii că nu suntem sincronizaţi cu moda de afară este un caz public de atingere a calmului suprem. Nea Vadim, acest poet în cămăși albe, s-a simţit îndreptăţit să rage, arunce cuvinte grele sau pahare cu apă pline, numai pentru a-i demonstra unui executor judecătoresc că el de fapt nu e nervos că-l dau afară din sediu, ci doar îi tratează cu calmul adus de seriozitatea vârstei. Acesta da exemplu că cercetătorii britanici, oricât de pe lângă ar fi cu subiectele studiile lor uneori, alteori o mai și nimeresc. Dar totuși cred că nu ne-au dat niște bani meritaţi de poporul nostru pentru cobaii studiului.

Și zeii au probleme psihice

Dragă Jurnalule,

Sunt eu, creatorul tău indirect, Dumnezeu, şi am venit să-ţi umplu paginile cu problemele mele. Ştii bine că acum câteva milioane de ani am creat nişte lucruri pe care le vedeam ca fiind ideale, un ecosistem al meu unde să pot face nişte fiinţe fericite. Mi-am făcut planul atunci şi l-am desfăşurat pe mai multe zile, la început cam 12 zile, dar apoi mi-am dat seama că pot compacta munca şi să termin mai repede. Am făcut lumina, cum era şi logic, să vadă şi cei şi cele care vor apărea mediul în care există. Imediat a apărut unul în salopetă, cu o curea pe care avea multe unelte, o foaie în mână şi aere de şef. Mi-a spus că e electricianul şi că trebuie să mă sancţioneze că n-am instalaţia corect pusă. Am zis că are dreptate, aşa că i-am vârât o "atenţie" în buzunar şi mi-a rezolvat instalaţia imediat, cu o semnătură pe hârtie.  

Apoi am zis să fac şi nişte fiinţe, animale, insecte, eventual şi planete, printre multe alte lucruri plănuite. Am făcut animalele şi a apărut un grup pestriţ cu pancarte în mâini, cu portavoce întrebându-mă ce fac eu acolo, că rănesc animalele, că ei vor chema Poliţia Animalelor. Ei nu voiau bani, ei voiau atenţie, ştiu asta pentru că deja le-am oferit bani şi s-au arătat jigniţi. Le-am dat în grijă un ONG, PaceaVerde, internaţional de altfel şi cu zeci de simpatizanţi. Mai nou am aflat că vor să se ducă şi-n spaţiu să vadă ce extraterestru e exploatat fără voia lui. Or fi şi exploataţi cu voia lor? Rog soţii să se abţină de la a răspunde.

Între timp am mai făcut şi nişte planete, am creat material pentru tine, celuloza copacilor, şi iar ajung la începutul prelegerii mele. Ţi-am spus că am creat şi stele şi planete? Le-am făcut, că altfel nu aveam unde să pun animalele, dar stelele pe cer le-am aruncat aleatoriu, fără să ţin cont de ceva. Apoi, după câteva zile, au venit la mine nişte dudui cu cărţi în mână, cu globuri. Nu erau vrăjitoare din România, la asta mă gândisem şi eu prima dată, ci erau cititoare în stele. Am rămas puţin prost când am văzut câtă importanţă dau astea tuturor lucruri create de mine, întinse pe cer, şi mi-a fost teamă o lună să mai deschid uşa că cine ştie peste ce dau.

Am reuşit să fac şi omul, în primă fază bărbat, fără ţâţe sau cur şi m-am gândit că e anost să aibă lumea doar pentru el, astfel că doream să-i fac o parteneră, care să-i dea un echilibru. Până s-o fac pe ea au venit unii, cică de la ONU cu drepturile omului, că dacă este liber în tot ce vrea, dacă decide singur ce face, dacă are drept de vot, dacă are loc de muncă. Eu i-am luat deoparte, li l-am arătat cât de liber e, nici haine nu-l forţam să poarte, şi am încercat să le dau bani. Ăştia la fel n-au vrut, dar mi-au cerut să distrug turnul Babel şi să le dau o singură limbă, iar eu ca să fac puţin mişto de ei le-am dat engleză. Am auzit că mai nou au aplicat-o în toată lumea. Dar să revin la om, i-am creat o femeie, Eva. Nu o aşez bine lângă el că apar nişte mulţi indivizi şi individe cu drepturile oamenilor căsătoriţi, cu asociaţii că să vadă dacă femeia e maltratată, au venit chiar şi din partea protecţiei copilului, deşi nici nu aveau aşa ceva. De toţi am scăpat cu bani, dar ăia de la protecţia minorităţilor sexuale mi-au mai cerut şi câte un miting anual.

Înţelegi tu, Jurnalule, cu ce mă confrunt? Acum am încercat să distrug tot ce am creat, dar indirect, ca să iau totul de la zero. Am încercat cu evoluţia, dar nu s-au lăsat duşi, decât dinozaurii şi câteva specii oarecum trecătoare, apoi cu cutremure şi vulcani activi, nici aşa, decât le-am crescut valoarea oraşelor-bordeluri, ca Pompei. Mai nou i-am învăţat pe oameni treaba cu energia nucleară, iar ei au construit centrale. Acum aştept doar să dispară şi deja am planul de viitor, după ce curăţ planeta. Voi crea gândaci de bucătărie.

Un strop de ură-n pahar

Domnul îmbrăcat cu o geacă de piele se ridică și-și spune povestea. Eu urăsc oamenii proști, urăsc invidia și sunt invidios pe bogătași, urăsc animalele de companie și în special femeile cu ţâţe mici și fără cur. Peste degete îl lovi ca un fulger nuiau ghidată de femeia care stătea în centrul lor. Nu îi lipseau bustul sau fundul, cum aţi crede, care erau destul de generoase, ci ea era să-i spunem educatorul acestui grup mixt de oameni. Vocea ei era caldă și parcă dornică să stea până în zori la o discuţie despre nimic dacă i-ai fi cerut. Domnul A., am mai discutat, trebuie să vă spuneţi că iubesc cutare lucru, iubesc anume situaţie, nu să rămâneţi tot cu ura în suflet. De exemplu spuneţi "iubesc femeile fără ţâţe și fund că sunt isteţe să compenseze lipsa fizicului". Aveţi drept pedeapsă să aplicaţi aceste lucruri și să rescrieţi lista, dar de data asta de o sută de ori.

Din spate o voce timidă se aude. Dar dumneavoastră, doamnă, nu aţi urât niciodată? Nuiau e lovită cu putere de masă și Educatoarea privește către tâmăra care a întrebat. Nu am urât, dar cred că voi începe cu tine dacă mai pui întrebări nepotrivite. Să trecem mai departe ţinând cont de cele spuse până acum.

Precum diavolul care este ponegrit și huiduit de toţi și totuși are mai mulţi adepţi decât Dumnezeu, Allah si Budda la un loc, așa și ura este un sentiment select. Niciodată nu dispare, rămâne cel mult în stare latentă, în ură nu te poate dezamăgi nimeni ca în iubire și este crescătoare, rareori să scadă. Ura e percepută doar ca ceva urât pentru că oamenii nu vor decât perfecţiunea, frumosul din lucruri, uneori (mai mereu) trecând cu graţie peste restul. Ura, această lipsă a compătimirii i-a făcut pe oameni să evolueze cât de cât stabil, căci efectele lipsei urii se văd în prezent. Sunt acceptate minorităţile sexuale care au existat dintotdeauna, dar mai nou cu cereri de drepturi, sunt acceptaţi oamenii cu handicapuri fizice sau psihice și mai sunt acceptaţi și oricare categorie care nu se încadrează în limitele teoreticei normalităţi. Pe măsură ce handicapurile sunt acceptate exista o omgenizare a oamenilor, o transmitere a genelor cu probleme și altora și ajungem să ne distrugem ca rasă doar pentru că avem compasiune. Bună c-o avem, dar e prost drămuită.

Cei nebuni, psihopaţi, retardaţi mintal, sau orice altceva pe bază de psihic sunt introduși în societate, astfel că aceleași gene se transmit, inteligenţa sau capacitatea de a evolua sau de a dobândi noi calităţi fiind periclitată. Această latură afectivă ne distruge. Animalele își anihilează defectele, nu ai șanse dacă ai probleme, dar noi începem să acceptăm. Randamentul propice este obţinut când îţi poţi desfășura munca la parametrii cât mai înalţi, iar dacă se vrea o acceptare a tuturor defecţilor, asta ar trebui să se realizeze în incinte precum lagărele, dar desigur, cu condiţii umane, dar cu aceștia delimitaţi de societate.

Este o viziune cinică cea de sus și condamnabilă în ochii multora, dar gândită la rece este cât se poate de realistă. Având parte afectivă încastrată în cortex nu ne putem pune cu securea pe toţi cei care nu ni se par normali, dar pot fi separaţi fără să comitem genociduri precum Hitler sau liderii din fostul bloc comunist. Populaţia se mărește, iar separarea se poate face și mai ușor, o mai mare stricteţe când vine vorba de nou-născuţi. E fiinţă și n-ai voie să te legi de ea, dar de o dogmă este nevoie. Sau vom ajunge să considerăm retardismul, bolile ereditare și lipsa capacităţilor optime drept normal și natural.

Trei! Și toți trei într-unul

Pe buza dezastrului un semnal a anunţat că sfârșitul e aproape, iar speranţele dispar ca zilele dintr-un bolnav de cancer. Din exterior situaţia nu anunţa nimic, momentul zilei era unul întâmplător, dar dezastrul nu ţine cont de nimic. Totul s-a prăbușit, oamenii au murit prinși într-un joc ciudat al naturii, între cutremur și clădiri care căutau pământul cu aviditatea unui căutător de pepite de aur. Din cenușa arderii vieţii și din molozul sub care spiritele părăsesc trupurile sfârtecate spre a dispărea în cerul mare și albastru, peste câteva mări, mai multe ţări și prin ceva minţi scrutătoare de dezastre s-au născut trei personaje. Acestea sunt Cinicul, Moralista și Ipocritul, iar ei au apărut, s-au pus la masă și au discutat.
…

C: Acum că ăștia au murit, mă rog, nu toţi, dar mulţi, ce mă fac eu de hentai-uri?
M: Cum poţi spune așa ceva? Oamenii ăia suferă, mor pe capete și tu faci astfel de miștouri ieftine!
I: Așa e! Abţine-te și tu, te cred că ţi-o fi greu, dar mai taci uneori.
M: Crezi că e amuzant când vezi din exterior? Dacă tu ești bine nu înseamnă că totul e bine în lume.
C: E, ho! Că nu v-am f*tut și nu v-am plătit! Am zis și eu, ceva ce aţi gândit și voi, dar nu o spuneţi, închistaţilor.
I: Acum, dacă spui așa, ai și tu dreptate, că e real, dar totuși.
M: N-ai dreptate, dragul meu. E important să fim alături de oameni, să se simtă și ei încurajaţi.
C: Ei, da! La asta nu m-am gândit, eu aș pune și de o cauză pe Facebook, să simtă oamenii de sub dărâmături că sunt sprijiniţi. Moralicește vorbind.
I: Hai că am deschis pagina. Ce nume să-i dăm?
M: (cu un zâmbit din acela tâmp cum că ar rezolva ceva) Bravo! Așa! Acum vor fi și ei mai bine, se vor bucura când vor vedea valul stârnit de noi.
C: Sunteţi de coșmar. Oamenii ăia sunt sub ape, blocuri căzute și lăsaţi fără nimic și pe voi vă f*te grija mai ceva decât vă f*te o curvă pentru a face o Cauză pe Facebook.
I: Adică de ce nu e bine? Adică dacă pui problema așa într-adevăr nu are rost.
C: Nu e bine pentru că nu e. Uite, eu sunt muritor de foame, mă ameninţă o doză letală de radiaţii și sub două plăci de plafon mă-mprietenesc cu ficatul meu tot mai mult și tu crezi că mă ajută pe mine un like și un mesaj pe o reţea de socializare.
M: Ești un introvertit care nu vede dincolo de pura raţiune. Trebuie să simţi cu inima. Oamenii au nevoie de credinţă, de speranţă. Ah, aibă-i Dumnezeu în pace pe amărâţii ăia că tare au nevoie.
C: Dumnezeu din părţi! Ei nu cred în zeul tău trecut prin chin. Și la ce te-ar ajuta acum un prieten imaginar?
I: Păi, te ajută! Sau, de fapt, nu. Adică, păi...
C: Taci! Niciodată nu ești de o parte sau alta, curvă la două capete.
M: Nu contează în ce cred ei, Domnul îi ajută.
C: Da, domnul de la situaţii de urgenţă să le scoată corpul de pe unde n-ai crede. El da, un duh nu!
I: Aici îi dau dreptate lui C., cei de la situaţii de urgenţă chiar sunt de ajutor.
M: Taci, mă! Mă enervezi până și pe mine.
C: Rămâneţi cu prostiile voastre, eu plec!
…
Ușa s-a trântit în spatele lui, iar M. s-a dus până la altarul improvizat pe birou încă de când s-a anunţat sfârșitul lumii, adică de când a învăţat să citească și a început o sumedenie de incantaţii și rugăciuni. I. s-a proptit în scaunul PC-ului și prima dată a dat un like cauzei apoi a intrat cu un cont fals și a folosit ideile lui C. pentru a demonta utilitatea cauzei. Desigur, a revenit de pe un alt cont, prin care a susţinut cauza, dar cu ideile lui M.

Te întrebi tu unde ești? Probabil că te vezi ca fiind la mijloc, nici ipocrit, dar nici astfel de moralist. Ca să vezi, mie la mijloc îmi dă ca fiind ipocrizia.

Arhimedie de cultură

Mi s-a pus Patapievici într-o zi că nu mai vreau vreun Jung în coastă de la incultură, aşa că m-am apucat să citesc. Am pus mâna pe Baltag şi am dat cu el în golul meu de cunoştinţe până a sărit sânge Roşu şi negru, iar atunci mi-am dat seama că nu mă mai pot opri. Am Stendhal puţin pe gânduri când mi-am făcut Critica raţiunii pure, dar apoi m-am pornit din nou. Eram o Mioriţă scăpată din turma ciobanului Bucur, şi în timp ce ceilalţi îl căutau pe Ursul păcălit de vulpe pentru a-l pedepsi, eu îmi făceam de cap prin lume. Ei n-au găsit decât un alt urs, pe Fram, ursul polar, astfel că fără vinovat în Proces(ul) au lăsat-o moartă în Groapă. Încă îmi umpleam golurile când iscat-am valori şi preţuri noi pentru corola de minuni a lumii. Dar Hanu Ancuţei, acest Complexul lui Oedip de stări, era închis, iar pe drum n-am găsit niciun Neguţător din Veneţia ca să-mi vând marfa, m-am resemnat pe câmpiile asire, căci e cale lungă până la steaua care a răsărit, steaua norocului meu.

Ion m-a îndrumat să scap de marfă rapid, că mă prinde potera cu ea şi că Pădurea spânzuraţilor scrie pe mine, că Apostol nu pot să fiu, sunt prea Bologa ca să mă călugăresc, poate doar dacă aş nimeri În vreme de război, dar altfel slabe şanse. La ţepe înainte, îmi spun, dar mă duc şi La ţigănci, că am auzit că astea dau bine cu ghiocul, cine ştie, poate fac o călătorie cu Maşina timpului până peste ani, când voi fi scap de griji. Acum, să încerc şi o psihanaliză şi ajung la concluzia că aşa e, unde-i carte e şi prostie, căci pic în altă extremă, unde e carte la mine, e prostie la ceilalţi, care nu văd Luceafărul care străluce în intelectul meu. Per total însă e foarte bine, mă păstrez în formă Metafizică, pe măsură ce sunt Princepele insulei mele de cunoaştere. Acum, că tot am aflat atâtea, aş vrea să văd cum ar fi să fac o Călătorie spre centrul Pământului, dar ăştia la cinema nu mai au în 3D, astfel că mă mulţumesc să visez că fac Ocolul Pământului în balon. Ia zi, sefu’, îţi vând două-trei valori? La preţuri noi, să moară mă-sa lor!

Încheierea unei povești

Nu aş fi vrut să scriu aceste rânduri niciodată, cruditatea şi realismul lor sunt dezarmante, şi totodată ele marchează finalul a ceva foarte frumos, cea mai frumoasă legătură între doi oameni, care să nu fie bazată pe sex. Sper să nu se supere cel care este implicat în această poveste şi să îşi dorească să nu mă fi cunoscut vreodată, dar trebuie s-o spun, chiar şi aşa, indirect. Astfel că să încep.

Te-am cunoscut de mic, când eram puştiul ieşit din negura anilor de debut ai Renaşterii post-comuniste, iar tu erai atât de simplu şi fără pretenţii din partea mea. M-ai deprins încet-încet cu tainele acestei comunii, m-ai învăţat cum trebuie să mă port şi ce să ştiu, apoi am aplicat în legătura noastră. Mai ţii minte când dimineţile ne prindeau pe-amândoi împreună şi când mă trezeam de cu dimineaţă în weekend numai pentru a te asculta şi privi? Au fost vremuri frumoase şi pline, vremuri când şi eu eram mai simplu şi nu-mi păsa de multe alte lucruri. Ne-am cam răcit după 2000, acesta o fi fost începutul rupturii, această trecere în noul mileniu. Mai ţii minte când mă convingeai să... orice? Când eu voiam să mai citesc, să mai învăţ, iar tu îmi spuneai "nu!", iar eu ascultam, crezând că tu ai mereu dreptate, doar ştii atâtea lucruri. Pe ascuns, la şcoală, au început să-mi placă aceste scrieri din cărţi, şi cred că astfel te-am trădat, dar nu-mi pare rău, căci astfel am ajuns să-ţi scriu această scrisoare. Totodată cred că este şi ultima noastră discuţie, aşa indirectă cum este.

Între timp am cunoscut pe altcineva. Da, probabil că bănuiai asta. Ştie mai multe lucruri ca tine, are atâtea atuuri cu care să mă ţină aproape, am tot încercat să-i aflu secretele şi n-am reuşit în totalitate, şi are un as în mânecă, este precum frumuseţea, îl relevă doar când are nevoie sau când eu doresc.

Asta este, bunul meu prieten, Teveule, trebuie să-ţi spun direct. We're done! Na, că ţi-o servesc şi pe englezisme. Da, ştiu, ne-am distrat când stăteam în faţa ta şi chicoteam la desene animate, când nopţile, sub adăpostul păturii, mă prindeau pe vreunul din filmele tale deocheate. Acum am găsit pe altcineva, numele îi este Piciu, are şi acea caracteristică de care ţi-am zis, Internet, şi m-a cucerit din prima. Acum nu fi trist, încă sunt suficiente minţi pe care să le corupi, dar a mea aşteaptă netezirea pe culmile Interneții. Hai, pa, bă, ne mai vedem!

Zâmbește, om va fi mai greu

Câinii sunt cei comunitari, adică fac parte din comunitate, dar fără să plătească ceva. Sunt hrăniţi gratuit, fac sex gratuit, fără să existe vreun "peşte" care să le ceară bani pentru aşa ceva, pot chiar să se bată între ei fără să se ferească de ochii indiscreţi şi de aparatele de fotografiat. Ce să mai, exceptând momentele în care eşti alergat cu un laţ care este gata să te spânzure dacă de la capătul celălalt se trage mai tare, şi exceptând momentul când vine iarna şi iar n-ai unde să stai, câine nu e aşa rău. Dar el e doar o parte din societate, din comunitate, iar cealaltă parte e omul. Ah, da, chiar omul. Pe acesta nu-l poţi fugări cu hingherii, că cică are drepturi şi nu ai voie să-l bruschezi. Nu-l poţi nici eutanasia că pedeapsa cu moartea a fost abrogată - dar ca mic detaliu, cu o rangă şi doi saci de ciment se rezolvă. Şi nu-l poţi nici castra, că se opune, însă uneori se pseudo-castrează punându-şi tot felul de cauciucuri şi substanţe pe unde poate când vine vorba de procreare.

Omul acesta, tot din comunitate făcător de parte, deci comunitar, este fenomenal abia când te dai înapoi şi-l observi. Îi este imposibil să ştie unde şi-a pus telefonul, să-şi găsească maşina în parcare şi chiar să-şi facă o cafea fără s-o dea în foc, dar reuşeşte impecabil să oprească alarma ceasului în maximum două secunde, cu ochii închişi, şi întinzând mâna la minimum juma' de metru de el. Iar asta e doar în casa lui, însă când iese afară este mereu antagonist la ceva, indiferent de care parte a baricadei e situat. Dacă e şofer, urăşte pietonii, dacă e mergător cu piciorul urăşte şoferii, însă în oricare dintre situaţii el urăşte bicicliştii.

Omul comunitar este tipul la care te uiţi, scuipi în piept, te dai trei paşi în spate, faci trei cruci şi te rogi să n-ajungi ca el atunci când îşi cară cumpărăturile. Ar prefera să care de două ori mai mult decât să facă același drum de două ori. După ce şi-a dus pungile în casă, a scos produsele şi le priveşte admirativ, el îşi fixează o ţintă de discuţie, căci se poate simţi singur. Ia telefonul, formează şi sună. Te sună. Abia ajungi la telefon, îl ridici, "Alo!" şi nimic. A închis. Apoi suni tu, imediat, însă sună vreo treizeci de secunde încontinuu, poate ş-un minut până răspunde. Serios, ce a făcut după apel? A lăsat telefonul şi-a fugit? Are tentă de atentator la modul "loveşte şi fugi", dar el redeseneaza scenă şi o dă cu "enervează şi fugi".

Acelaşi om, alt mediu, un calculator şi câteva gânduri perverse. Dar ce te faci când te prinde cineva cu mâna la problemă şi cu pantaloni puţin în vine? Laşi capul în jos, te asemeni cu un rac, şi din penibilul situaţiei naşti cea mai bună poveste de spus după câteva pahare de curaj. Ce să mai, omul naşte o poveste foarte bună doar după cea mai penibilă situaţie prin care poate trece ruşinea şi moralitatea umană. Să vă spun ceva din copilărie, când se făcea că er...

Dar să las pe altă dată. Vreţi să cunoaşteţi un aşa om? Bun, duceţi-vă la oglindă, uitaţi-vă lung, fiecare este acel om comunitar. Nu fugiţi de el, şi mâine va fi acolo.

Săntimente, iubîre, de-ale lor

Dubioase sunt căile Domnului, mai ales când face glume şi schimbă indicatoarele drumurilor. Dubioase sunt şi stările prin care trec elevii, iar ca un mare romantic (-olog) în de-astea iubirea nu puteam s-o ratez. Închid cartea cu Eminescu, îl las şi pe Bacovia cu iubirea lui lugubră, şi fac propria definiţie. Am nevoie de un El şi o Ea, ah!, cuplu primordial, să le zicem A. şi E.. Acum că i-am cuplat, ca Frankstein îi ridic până la cer, un fulger îi loveşte şi brusc descoperă o senzaţie ciudată (nu e cea la care vă gândiţi, you perv!), şi anume iubirea. Bot în bot, ca meduzele, buze-n buze, stau şi ei doi, hai că se termină pauza şi fug la ore, dar au SMS-uri destule pentru a continua.

Dar ce-mi văd ochii, sfântă catastrofă!, fuse-fuse şi se rupse relaţia, na!, că au făcut o nefăcută. Ea-şi rupe fir de lacrimă ce picură pe obraz, el se rupe prin alte părți, dar revenim la ea. Sărăcuţa, cum suferă, mai că aş zice că descoperă tortura sufletului acum, că este sfâşiată pe viaţă. Simt o chemare acută să-i dau un imbold, cu tente de faptă bună, de realitate. Deci, cum spuneam.

Fruntea sus, găseşti pe altu', oricum nu te merita, e doar un prost. Ah, aşa-i că nu merge? Bine, deci revin. Gata cu plânsul, îţi jeleşte inima după el, înghite o batistă, dar nu-ţi mai da atâta importanţă. Vai, nici nu ştii să defineşti în mai mult de şapte litere iubirea şi acum te vaiţi că ai fost trădată în jocul ăsta dubios al combinațiilor haotice interumane. Uite o veste bombă, ţine-ţi universul căci se va zgudui: nu eşti prima care iubeşte, nici ultima, iar ceva lacrimi vărsate nu te consolează, te fac demnă de milă! Ce o fi aşa greu să treci peste când încă eşti la vârsta la care nicio decepţie în iubire nu e sfârşit de lume? Zici că cu el ai simţit fluturi în stomac? Nu-i nimic, înghite o omidă, iar fluturii vor apărea. Zici că te-a făcut să simţi, ca niciun altul? Dacă te numesc nesimţită vei spune că te jignesc. Vrei un şerveţel? Dar nu pentru lacrimi, ci eventual ca să te ştergi la gură, să uiţi ce ai zis, că în maxim trei luni deja nu mai suferi. Unde-i demnitatea? A, am uitat că aşa câştigi atenţia celor din jur, toţi roată în jurul tău, iar mâine, din gură-n gură, eşti bârfa de vază a liceului.

Mă înjuri acum, că iau în râs suferinţa ta, înjură-mă şi mâine, dar uită-te în jur că nimănui nu-i pasă de suferinţa ta, doar că eu ţi-o zic direct. Sincer, nimănui nu-i pasă, dar eşti precum karma negativă, aduci negativism prin starea ta, de-aia toţi stau să te consoleze. Mai au şi alte treburi decât să te vadă cum te macini.

Ăsta-i pamflet, cine nu s-a prins, să-l mai citească o dată.

Luceafărul dintre pixeli

Această poveste nu e pentru cei slabi de îngeri, nici pentru cei puternici de diavol, nu este cu feţi frumoşi sau cu prinţese zăvorâte undeva departe. Aici sunt fapte reale pe care le-am trăit până nu demult, într-un loc nu prea îndepărtat de cel în care stai tu acum, cititorule al poveştii mele. Nu a fost aşa plănuit, dar n-am mai putut rezista, am clacat, sunt om, la o judecată mai dreaptă iertat sper să fiu. Dar să-mi încep povestea, care se naşte în juneţea mea.

Auzisem vorbe despre această minune, această făptură, care îţi face viaţa mai uşoară, care te ţine în priză, care aduce către tine toate bucuriile şi cunoșţintele umanităţii, dar n-o încercasem pe deplin niciodată. Sau n-am avut norocul de a ne întâlni doar noi doi. Au fost doar întrevederi frugale, trecătoare, preţ de câteva ceasuri, maximum, apoi ne despărţeam iar. Dar parcă mereu eram supravegheaţi, ca doi încarceraţi care nu trebuiau să se cunoască, ci doar să se vadă, să-şi facă treaba reciprocă şi să plece. Totul aşa, până într-o zi când se poate spune că plătisem plăcerea.

Am intrat într-o cameră întunecoasă, fumul mă îneca, dar nu doream să plec, voiam să descopăr ce alţii ştiau deja, voiam să văd ce atrage aşa multă lume acolo. Cel care avea grijă de bunul mers al lucrurilor mi-a cerut banii înainte, am plătit doar o oră, chiar nu ştiam ce aveam să fac atâta timp, eu credeam că în câteva minute termin. Am fost lăsaţi singuri după ce tariful a fost fixat, iar eu am început să explorez o parte din ce-mi oferea. Plăcerea a fost instantă! Eram liber, făceam ce doream, se supunea fără să comenteze, fără să crâcnească, eram un mic zeu pe Pământul meu, totul era ca într-un vis pentru care îndelung aș fi făcut farmece pe la vrăjitoare prin camere de spirism obscure. Am aflat tot mai multe, era un domeniu atât de nou pentru mine, atât de plin de surprize.

Plăcerea creştea în intensitate şi când să îmi doresc şi mai mult, ora expirase. Bani nu mai aveam, astfel că mi-am luat cordial la revedere, am ieşit pe uşă cu capul plecat, cu mii de gânduri şi cu un singur scop: să revin cât de curând! Vreme de patru ani totul a fost cum nu îmi imaginam, apoi am descoperit plăcerea în altă parte, chiar la mine acasă, fix aceleaşi lucruri îmi oferea, dar în confortul propriei case. Acum am văzut imaginea dezolantă. Internet-cafe-ul la care am descoperit minunile internetului a fost închis! Calculatorul la care am accesat tot ce am dorit... a dispărut.

Am părăsit acel loc pentru calculatorul de acasă care oferea aceleaşi lucruri, dar fără să plătesc cu ora, poate doar curentul, însă regretul părăsirii a rămas. Acum ce pot spune?! Asta e, trec mai departe. Voiam să mă laud că îmi iau laptop, dar nu ştiam cum să spun.

Mențiune: Articol scris pentru Academia de Gashcă.

O zi vesel, o zi artist

E frumos să fii artist, poţi spune multe lucruri, dar fără să spui ceva cu adevărat, doar iei o mină serioasă, de parcă tot ce spui se poate și sigur se întâmplă să se transforme în aur. Bine, am clarificat în câtega cuvinte marele sens al unei meserii care-ţi ocupă tot timpul, acum visul meu de a fi artist urmează pe foaie. Vis, pentru că mi s-a întâmplat când dormeam.

Se făcea că aveam puţin peste 30 de ani, și mult peste vârsta la care ar fi trebuit să mă maturizez, și nu aveam nicio sursă de venit, eram un întreţinut al părinţilor. Pe loc, la o lovitură de fulger globular, mi-a venit și ideea: "Bă, io mă fac artist!". Sculptor nu m-aș fi făcut, îmi rupeam vreo unghie sau ma zgâriam și nu-mi prindea bine. Pictor iar era urât, vopsea, mizerie, bani daţi pe tempera. Scriitor nici atât, că era vis, deci nu puteam ceva ce-mi place în viaţa reală, astfel că m-am făcut regizor. Da, de-ăla de stă pe-un scaun cu numele lui pe el și ţipă: "Acţiune!".

La început am luat-o de jos, adică filmam o scenă dintr-un film porno, cu actorii întinși pe podeaua din bucătărie. Și trăgeam, și trăgeam. Duble și bandă pe casetă, nu altceva, că doar actorii putea să tragă. Mergea bine scena, parcă-mi aduc aminte că mă încinsesem și eu, probabil pentru că era cald afară. Când, ce să vezi, la punctul culminant, sau poate era la final de  desfășurarea acţiunii, mă trezesc din vis. Stăteam întins în pat și se ridica pătura ca un cort și mi-era frig. Repede, m-am întors pe-o parte să revin în vis. "Ptiu, dracu!" mi-am zis când am văzut că eram regizor de filme horror. Ăsta da contrast, dar poate au și ceva violuri în scenariu. Filmam, era o alee întunecată, că de, film horror fără o alee într-un clar-obscur nu e, cum nu e fată fără povestea ei cum că încă e virgină și la liceu. Și în spatele actriţei unu' cu toporul, gata să-i anuleze certificatul de naștere, când eu mă trezesc ca să merg la baie. Revin cât pot de repede înapoi și nimeresc într-un film unde eram regizor-actor, adică nevastă-mea arunca cu lucruri după mine spunându-mi că sunt un artist ratat, și eu îmi regizam, fără cameră sau scenariu, scuza perfectă să mă mai ţină măcar o lună pe banii ei. N-a mers. Vaza pe care a aruncat-o spre mine m-a adus în lumea mea, adică visul se terminase.

Eu tot m-am încăpăţânat să fiu artist, așa că mi-am lăsat barbă, artist fără barbă nu se poate, am mimat o privire de boem și am plecat pe străzi încercând să arăt lumii noul artist. Intru la metrou și peste ce dau? Nevasta-mea pe podea, în mână cu o vază, lucra la punctul culminant din filmul porno, și-n spatele meu personajul de pe aleea întunecată. A, am uitat să spun, nici paranoia, schizofrenia sau delirul nu-mi lipsesc, deci sunt artist.

Mențiune: Articol scris pentru Academia de Gashcă.

Matematică... nu era, da' era cu numere

Există în lume meseria de profesor, căci era nevoie de cineva care să inoculeze minţile virgine cu informaţii, cu carte. Are multe avantaje această meserie, cum ar fi socializarea sau poate meditaţiile pe care le poţi da. Ei, şi că tot vorbeam la început de minţi virgine, un profesor pe care îl cunosc a dorit să vadă cum ar fi să umple şi alte locuri virgine, nu doar minţile. Domnul A. era profesor de matematică de vreo 30 de ani, şi îi plăcea ce făcea. Prima mea întrevedere astfel a decurs, cu o prezentare a carierei lui, apoi au început meditaţiile propriu-zise. Eu veneam la dânsul la uşă la 8.30 dimineaţa pentru o şedinţă de două ore, iar el lăsa cam juma’ de oră între elevi, timp în care îşi punea ordine în foi, în materiale, astfel că următorul meditat îşi primea porţia de lecţii începând cu ora 11. La plecarea mea mă întâlneam în faţa uşii mereu cu fata care îmi urma. Pe moment, de primele două-trei ori, m-am întrebat de ce vine aşa devreme, dar nu-mi permiteam să întreb, aşa că a rămas doar o dilemă în mintea mea.

Într-o zi am mai întârziat prin zona în care locuia profesorul, iar din uşa unui magazin ceva m-a împins să arunc o privire către geamul domnului A., unde era măsuţa pentru meditaţii. Da, dom’ Profesor lucra cu drag şi spor, eleva era cam leneşă, deşi pusese burta pe carte. Burta pe carte şi bustul ei, care lipsit de generozitate nu era, lipit de masă, iar urechea îi era pe caiet, parcă dorind să asculte ce spun ecuaţiile. Domnul A. în spatele domnişoarei cred că executa încălzirea pentru vreun exerciţiu complex de educaţie matematică, sau doar testa cum se introduce întregul în fetiţa, ă, scuze, în paranteza de clasa a doişpea. Cam 10 minute a durat totul, apoi au luat o pauză, timp în care pe ea n-am mai văzut-o în cadrul ferestrei, iar el îşi aranja cărţile şi caietele. Apoi, precum un ceas elveţian, la şi jumate şedinţa de meditaţii a început. Ştiinţă exactă, de!

Acum că tot văzusem cum stă treaba, îmi făcusem un obicei, am calculat cam pe la cât începe şedinţele cu fiecare fată şi mă prezentam pe o bancă din faţa magazinului şi admiram. După o lună de astfel de pânde şi vizionări, deja vindeam bilete. Nu pot spune că m-am îmbogăţit, dar mi-am scos de vreo trei şedinţe de meditaţii (eu făceam doar una), dar şi un respect printre colegii cărora le vindeam pontul. Cu siguranţă însă pot afirma că perioada cu meditaţii mi-a prins bine, am învăţat că matematica provoacă şi plăcere, dar aduce şi o îmbunătăţire a situaţiei financiare, dacă te ţii de ea.

Mențiune: Articol scris pentru Campania "Mari amanți români".

Nu ucideți povestitorul!

Am o datorie morală faţă de lume, mai nobilă decât cea de medic, mai utilă decât cea de hingher, mai dificilă decât cea de ONG-ist. Ei bine, este cea de povestitor. Vedeam deunăzi o reclamă la bere unde ridicau în slăvi rolul de povestitor la masă, iar acum mi-am tras şi eu statut de povestitor la literă. În noua calitate, de angajat în propria-mi slujbă, scriu următoarele rânduri cu riscul de a deconspira zeci de persoane, dar voi încerca să le ţin sub semnul anonimatului. Orice aţi încerca să ştiţi că nu pot fi cumpărat, aşa că nu încercaţi să-mi oferiţi bani pentru a divulga informaţii. Nu-mi plac banii! Dar îmi plac lucrurile, iar banii cumpără lucruri.

Dar să revenim. Eram un corp astral, o rază de luceafăr şi am stat chiar în mijlocul lor, două fiare ­dezlănţuite, cu ochii roşii, cu ghearele scoase, cu părul zbârlit, ciufulit după confruntare. Eu nu puteam interveni, dar puteam privi. Iată ce am privit.

El şi ea s-au pornit din nimic, căci despre un mascul şi o femelă vorbim, rasa o divulg mai târziu. De pe buze şi din limbajul încordat al trupului le înţelegeam subiectul disputei. De fapt nu-nțelegeam, dar am văzut într-un colţ al camerei telefonul lui spart şi agenda ei ruptă. Deci criză acută de gelozie, cu manifestări de ­caniba­lism verbal. El şi-a aranjat în treacăt tricoul şi a căutat printre resturile mobilului SIM-ul şi s-a îndreptat către uşă. Acum reproduc dialogul ce mi-a fost dat să-l aud. Spun „mi-a fost dat“ pentru că ea mi-a dat transcriptul, spunându-mi că după el se derulează mereu jocul, pardon, disputa. Deci practic mi-a fost dat să-l citesc.

El: Eu plec!
Ea: Bine! Pa!
El: Da’ să ştii că eu plec, nu mă mai întorc!
Ea: Păi, pleacă! Să-ţi deschid uşa?
El: Mă, dar eu plec, nu mă mai vezi!
Ea: Doamne ajută! Oare am eu norocul ăsta?
El: Băi, ia gata! Nu mai plec! Bine, ai câştigat, încercăm o discuţie!

Bulversant dialogul, aşa-i? Asta mi-am spus şi eu, am scris repede pe un carneţel toată desfăşurarea acţiunii, adormind pe la deznodământ, dar totuşi am observat ceva interesant la punctul culminant, însă a mimat ea geamătul prea tare de-am crezut că e sirenă de antiaeriană şi-am fost nevoit să m-ascund sub masă. Acum probabil că vreţi şi voi bilete la aşa ceva, dorinţă uşor de îndeplinit de altfel, reţeta e chiar simplă şi o puteţi aplica voi cu diverse variațiuni pe aceeași temă. Căutaţi două exemplare opuse din rasa Certărescu hominus. Ştiu, sunt greu de găsit, dar nu imposibil (of, de parcă n-aţi avea părinţi! Sau prieteni!) şi apoi totul se va desfăşura sub acoperişul protector al unui apartament cu infiltraţii. Băgaţi un mesaj la mişto în telefonul ei sau al lui sau un bilet în buzunarele hainelor lor, luaţi ochelarii de şantier, nu ăia 3D, ci ăia de şantier, că s-ar putea să se lase cu lucruri sparte şi scântei şi… ­ACŢIUNE!

Mențiune: Articol scris pentru Academia de gashcă.

Jigniri dulci -7-

“Lumea-și pierde-ncet soldații, căci mai toți bărbații
Vor să vadă dacă e zacuscă-n beci la alții” (Bitză)
- Este o decădere pe care autorul încearcă s-o subliniez în aceste versuri. Bărbații, cum îi știm cuceritori și exploratori, ajung și-n locuri unde nu e demn să ajungi. Aici este folosită o metaforă și o explicație pentru această pierdere a testosteronului din sânge. Cine se simte jignit, se acuză.  

“Și-ai tăi sunt pacifiști ca hipioții,
Tu ți-o iei, ei se holbează ca idioții” (Cedry2k)
- Neaoș nouă, când vedem o bătaie, care este încasată chiar de către apropiați, ne distanțăm și tragem popcornul mai aproape, căci suntem, cum autorul spune, niște “hipioți”, dar nu-n sens rău, ci că mereu am purtat pacea în suflet și fapte. Niciodată, istoria ne-atestă, n-am bătut pe nimeni

“Vei face diferența
Dintre bărbați și pizde ce se țin de labii crezând că-s coaie” (Cedry2k)
- Aici este vorba de o revenire la lipsa egalității dintre sexe. Bun, exemplul de putere și impunere este bărbatul, dar femeia începe să se masculinizeze, iar pentru că autorul nu dorește așa ceva, creează acest vers de o putere nemaivăzut în psihicul labiilor, pardon, oamenilor.

“Intru-n garsoniera ta luxoasă
Și te surprind cocoțat pe masă” (Spike)
- E vorba de sentimentul de inferioritate, dimensiunea mică a garsonierei (nu a altceva!) dă sentimentul că ești rege pe teritoriu. Până și o garsonieră are “tron”. Iar pentru desăvârșirea versului, împingerea către rușine e cel mai bun mod pentru întărirea psihicului masculin (de altfel puternic).  

“Și ea făcea parte din categoria «curve de zei»,
Pune temei pe faptul c-am ars-o cu prea multe femei” (Cedry2k)
- Acum puțină referire la femei. Mereu ele încearcă să-și scuze acțiunile prin găsirea de motive la bărbatul (spun ele, iubit!) de lângă ele. Desigur că bărbații nu sunt perfecți, dar na, uneori își asumă greșelile (prea des strică).

Fiind bunic, paturi cutreiera

Se vede treaba că românii sunt pe ideea lor cu iubitul, am putea chiar să ne afirmăm ca fiind primii Casanovi ai planetei, dacă nu am fi modești de fel. De mici învăţăm cum se face, dar desăvârșirea ne-o facem la bătrâneţe. Na, că până la urma am atins și punctul cu bătrâneţea de unde îmi încep și prezentarea. Bunicul a fost un nene pe care nu l-am văzut prea des în decursul vieţii mele, dar prin câteva povești am de ce să fiu mândru de el, iar patria română ar trebuie să-i ridice statuie. Om simplu, de prin părţile Munteniei la graniţa cu Oltenia, bunicul, căruia îi voi spune de acum V., a fost cioban, ca meserie, și amant, ca ocupaţie. S-a însurat de tânăr să nu-i iasă cumva vorbe că retrăiește a lui poveste cu vreo mioriţă, a făcut repede vreo trei copii, apoi s-a retras. Dar nu din iubit s-a retras, ci din patul soţiei, ducându-se prin altele.

Negustor bun, brânza și laptele le plimba prin sat pentru a le vinde, dar mai des pe la ceas de seară, când câte o femeie mărinimoasă (și singură acasă, se-nţelege) îl invita pe la ea. V. se făcea comod, își prezenta marfa și doar nu era să o dea pe sub mână, astfel că oferea și bonus dacă duduia cumpăra mai mult. Astăzi așa, mâine altfel, că nu iubea rutina, doar femeia, până într-o zi când a concluzionat abătut că îmbătrânise. Cum?! Să se lase de iubit? Nu, dom'le, doar că s-a decis să-și aducă amanta în casă. Copiii erau plecaţi la oraș, iar V. era liber să facă ce vrea în casa lui. A, da, încă avea o soţie. Ptiu, drace!, doar detalii. Ea era bolnavă, stătea într-o cameră, el se împreuna în altă cameră cu altă femeie. Cred că în societatea actuală s-ar numi poligamie, sau chiar 3some, dar atunci nu purta niciun nume. A reușit chiar performanţa să stea cu amanta puţin peste 15 ani, desigur, în aceiași termeni, soţia alături, dar doar în primii 5 ani că apoi a murit. V. a rămas cu amanta, ea la casa ei, el la a lui, dar cum e viaţa asta, fix pe seară ea mai avea nevoie de câte ceva, fie un cub de zahăr, fie de o linguriţă de cafea, de-alea casei, nimic important. El avea, doar l-am lăudat că era băiat deștept, o primea și ca ea să nu spună că e neam prost, o invita să rămână peste noapte.

Într-o zi de vară am ajuns să fiu cu adevărat mândru de bunicul ăsta al meu, mare iubitor de femei. Am fost trimis în grajdul cailor de către tata ca să văd dacă e vreo greblă pe-acolo, ca să strângă niște frunze. Cai nu mai erau, au fost cândva demult, dar altceva era acolo. Am intrat, și ca-ntr-o poezie, "un picior ici și unul colea" o pusese V. pe ibovnica lui. Nu mă putea vedea și oricum nu cred că-l puteam împiedica, era în focurile iubirii cu draga lui. Cât am stat acolo, vreo 10 minute, el nu a terminat, ba chiar a alternat într-un umeri-craci, pentru diversificare. Am plecat când m-a strigat tata, venind cu trista concluzie că greblă n-am găsit. Am omis partea mai fierbinte, poate nu l-ar fi interesat prea mult. Îmi pare rău însă, dar bunicul a murit, astfel că dragi doamne și domnișoare, va trebui să vă mulţumiţi doar cu nepotul lui.

Precizare: Articol scris pentru campania “Mari amanți români”