Când eram în vremea mea...

Copilăria abordez, dar ca să nu fiu înţeles greşit, dintre toate momentele vieții de până acum, ăsta a fost cel mai bun. O femeie stătea mereu după mine cu ceva de-ale gurii, iar toţi cărora mă prezenta acea femeie mă tratau pe o semi-zeitate pogorâtă pe Pământ, venită parcă să-i mântuiască. Dar viaţa de copil a fost, pe alocuri, și stresantă şi nu când a trebuit să vă învăţ limba, care-i criminală, vă spun, ci când vă vedeam comportamentul apocaliptic, acela pe care-l vedeam fix când să mă relaxez.

Eram în parc o dată, cu aceeaşi femeie, căreia am aflat mai târziu că-i zice “mamă”, şi vine o prietenă de-a ei la ea. Le văd că discută şi la un moment dat o văd pe acea prietenă că se lasă deasupra căruţului meu, întinde mâinile către mine, timp în care eu o priveam temător, cu ochii larg închişi, și nervos că nu puteam face nimic. Începe aia să sporovăiască ceva într-un dialect ce aducea mai mult a klingoniană decât a limbă terestră şi începe a mă trage de obraji. Dacă aş fi avut puterea și mintea de-acum, aş fi tras-o deoparte şi în stil neaoş românesc i-aş fi zis: “Tanti! Uite cum stă treaba: dacă mă tragi de obraji ca apucata nu înseamnă că sunt drăgălaş și că mă iubești, ci că mă faci să arăt a castor!". Adulții ăștia, totul e amuzant pentru ei cât timp nu sunt ei în situația aia.

Au fost apoi momentele când, tot în parc, aveam ocazia să-mi întâlnesc semenii. Nu se mai lăsa cu tragere de obraji din fericire. Se întâmpla să mă vadă vreo mămică, aflată și ea în parc cu al ei copil, și din exces de prea puțină politețe venea la noi. Copilul ei era de regulă mai mare decât mine. Ca vârstă mai mare, că în termeni de gabarit puteam să-l fac lejer, al ei flăcău sau fetişcană având undeva la un an înaintea mea, maxim doi și un fizic de somalez în devenire. Şi cum o vedea pe mama cu mine prin preajmă se trezeau sentimentul matern şi de recunoaştere interumană în ea şi începea să strige către puradelul ei: "Uite, mami, un copil mai mic! Vezi, e ca tine, dar mai mic!". Mai lipsea să zică: “Uite, mami, are două mâini, două picioare şi acum printre gingiile fără dinţi mă-njură de mama focului!”.

Acum că am crescut am început să fiu tratat cu respect. Nu mă mai trage nimeni de obraji, probabil pentru că nu mai sunt simpatic când îi înjur de neamul lor de la Burebista până la generația viitoare, și nici nu se mai miră nimeni că semăn cu cei din jur. Am trecut la nivelul celălalt, în care vine câte o rudă cu vreun copil mic în vizită și se simte responsabilă să mă bage în seamă, să nu mă simt stingher, astfel că-și trimite odorul să se joace cu mine. Na, nu o pot condamna, fie își crede copilul geniu (puțin probabil), fie mă crede pe mine cu creierul mai plat (o fi de la noua freză!?). Acum, pe unde mi-oi fi pus păturica mea, s-o iau și să plec, că aici am încheiat.