Credinciolacul

Credinciolacul e ultrasul credincios, este tipul de om care în preajma vreunei mari adunări spirituale își pune faţa de pocăit și iese pe străzi cu Domnul în suflet. El nu mai e om, nu mai e animal, e doar carcasă de ceva, indescifrabilă după câtă mâncare îngurgitează, care este pătrunsă de ADEVĂRATA credinţă. Credinciolacul știe care e credinţa, tu nu!

Dacă se apropie Crăciunul, credinciolacul scoate de la naftalină niște colinde de-alea idioate, ca "leru-i ler" și îl așteaptă pe pruncul Iisus să se sloboadă în casa sa (gata cu râsu' acolo în spate, a slobozi e un verb nobil!). Habar n-are ce cântă, dar tre' să facă asta. La dracu', Hrușcă o face, Fuego la fel, ba chiar și Banică, deci trebuie și el. În noaptea de Ajun și ziua de Crăciun e ăl' mai evlavios om, este unsul Domnului pe Pământ și asta crede în timp ce se uită la tv la diverse emisiuni "de Crăciun". Până la Revelion redevine acest Moș Crăciun alcoolic și alzheimerist, redevine praful de pe toba României.

Când se scoate în calendar Boboteaza sau Sfânta Parascheva, credinciolacul este acolo, fie la apă, fie să atingă mumia aia. Apoi, se duce cu dimigeana (sic!) de apă acasă și o azvârle într-un colţ până la următoarea aghezmuire. De la Parascheva ar pleca cu un deget, cu un fir de păr pe care să le pună pe mileu, ăla de pe tv, dar n-are cum, e pază pe-acolo și îi e frică să nu-i fure alţii artefactul.

Ehe, dar vine Paștele cu Floriile. Credinciolacul ţine postul când își aduce aminte, adică în săptămâna mare și atunci miercurea și vinerea. Dă fuga la biserică cu flori și de Paște pentru lumină. Nu e ca și cum lumina aia e doar simbolică, pentru el e realizarea supremă, s-a îmbrâncit, s-a ars, dar are lumină!

Credinciolacul n-are Dumnezeu, are doar spirit de turmă moștenit de la mă-sa, de la ta-su, că vorba aia, din idioţi rar iese ceva bun. El este omul care se închină când vede o biserică, deși din mână face niște gesturi mai mult spasmodice și de neînțeles dacă nu vezi și biserica prin jur.